Partea a 2-a
Liderii generației
Masele, prin natura lor, au încredere într-un lider care nu are nicio agendă sau interese personale, ci care și-a dedicat și dăruit întreaga viață binelui societății - pentru că, într-adevăr, așa trebuie să fie. Dacă, însă, un lider, din interes personal, face rău oricărui membru al societății, atunci este un trădător și un mincinos. Și de îndată ce acest lucru este descoperit, societatea îl va călca în picioare în praf.
O persoană are două tipuri de interese personale: materiale și spirituale. Cât despre interesele spirituale, nu există niciun lider în lume care să nu dezamăgească societatea de dragul lor. De exemplu, fiind blând la suflet, ar putea să nu reușească să elimine dăunătorii și să avertizeze asupra lor. Astfel, în propriul său interes, ar distruge societatea. Sau s-ar putea teme de răzbunare, chiar și de răzbunarea Creatorului și, prin urmare, să se abțină de la a face corecțiile necesare.
Astfel, după ce a renunțat la interesele materiale, el tot nu va fi dispus să renunțe la interesele sale idealiste sau religioase în beneficiul societății, chiar dacă acestea sunt doar sentimentele sale personale, iar societatea în ansamblu nu se sinchisește de ele, deoarece oamenii nu disting nimic altceva decât cuvântul «beneficiu». La urma urmei, în ochii lor, nici cel mai idealist lucru nu poate rezista profitului.
Acțiunile preced rațiunea
Așa cum eforturile de a atinge un obiect al dorinței generează valoarea și dragostea acestuia, tot așa faptele bune generează dragoste pentru Creator. Și dragostea generează fuziune. Și fuziunea generează inteligență și cunoaștere.
Trei postulate [În original: Фостемמאטים. Probabil că se referă la «postulate». Poate că aici Baal HaSulam se referă la cuvintele lui Kant din lucrarea sa «Critica rațiunii practice», Cartea a II-a, Capitolul 2, Secțiunea a VI-a, «Despre postulatele rațiunii pure practice în general». În această secțiune, Kant afirmă că postulatele care ghidează pe cineva către binele suprem sunt libertatea umană, nemurirea și existența lui Dumnezeu.]
Ca și cum ar fi liber.
Ca și cum ar fi nemuritor.
Ca și cum [Cuvântul este scris cu caractere italice așa cum este, deoarece apare ilizibil în manuscris] Așehin.
Ei direct [În original: נעגבליאטיבי. Poate că cuvântul regulativ este menit – direcționare] către calitatea practică (moralitatea), către binele suprem.
Adevăr și minciuni
Este bine cunoscut faptul că gândirea și materialul, dorința, sunt două modificări ale aceluiași lucru. Rezultă că analogia psihologică dintre existența fizică și non-existență este adevăr și falsitate. Adevărul, la fel ca existența, este o teză; iar falsitatea, la fel ca non-existența, este o antiteză. Și din ambele se naște sinteza dorită.
Mintea individului și mintea societății
Mintea unui individ este un fel de oglindă care reflectă toate imaginile acțiunilor benefice și dăunătoare. Privind aceste experiențe, o persoană identifică acțiunile bune și benefice și le respinge pe cele care i-au cauzat rău (aceasta se numește memorie mentală). De exemplu, un comerciant își amintește mental toate bunurile și factorii care i-au cauzat pierderi, precum și diverse bunuri și factori care i-au adus profit. Acestea sunt aranjate în mintea sa ca o oglindă care reflectă imagini ale experiențelor sale, iar apoi verifică acțiunile benefice și le respinge pe cele dăunătoare până când devine un comerciant bun și de succes. Toată lumea acționează în același mod în experiențele sale de viață.
Prin urmare, societatea posedă și o minte colectivă și o memorie mentală și conceptuală colectivă, unde sunt imprimate toate faptele benefice și dăunătoare săvârșite de fiecare individ față de societate în ansamblu. Societatea selectează, de asemenea, faptele benefice și pe autorii acestora, străduindu-se să se asigure că toți autorii mențin consecvența în acest sens. Toate faptele rele și dăunătoare pentru societate și pentru autorii lor sunt, de asemenea, imprimate în memoria mentală și conceptuală comună - iar oamenii le disprețuiesc, recurgând la trucuri pentru a le evita.
Și astfel oamenii laudă și preamăresc faptele utile și pe cei care le practică, pentru a-i motiva tot mai mult să le facă. Aici s-au născut și au evoluat idealurile și idealiștii, toate calitățile bune și principiile morale.
În schimb, oamenii condamnă aspru faptele dăunătoare și pe autorii lor pentru a le preveni și elimina. De aici provin tot felul de calități rele, păcate și josnicii rasei umane.
Astfel, opinia individuală se formează exact în același mod ca și opinia publică. Ambele se formează exclusiv pe baza beneficiilor și daunelor.
O deficiență în mintea societății
Defectul raționalității societății constă în faptul că aceasta nu este construită cantitativ, ci doar calitativ - cu alte cuvinte, punând accent doar pe membrii săi hotărâți. După cum spune proverbul, «douăzeci de oameni conduc toată Franța». Și, în cea mai mare parte, aceștia sunt bogații, care constituie doar 10% din societate. Ei sunt întotdeauna partea ignorantă a oamenilor (ceea ce corespunde raționalității societății, așa cum s-a discutat mai sus), căci ei sunt cei care dăunează și exploatează societatea. Prin urmare, opinia publică nu conduce lumea, ci opiniile sabotorilor conduc societatea. Astfel, chiar și idealurile care au devenit sacre pentru lume nu sunt altceva decât demoni și îngeri distructivi pentru majoritatea societății. Nu numai religia, ci și curtea mondială este concepută pentru a beneficia doar de bogați. Și cu atât mai mult, dogmele și idealurile morale.
Sursa democrației și a socialismului
Aici a apărut ideea democratică: ca majoritatea societății să dețină justiția și politica în propriile mâini. Și, de asemenea, socialismul: ca proletariatul să-și ia destinul în propriile mâini. Pe scurt, ca majoritatea să modeleze opinia publică în a discerne ce este benefic și ce este dăunător. Toate legile și idealurile vor corespunde acesteia.
Contradicția care a apărut între democrație și socialism
Contradicția apărută între democrație și socialism este evidentă în exemplul Rusiei, unde 10% conduc întreaga societate sub o dictatură absolută. Motivul este simplu: distribuția echitabilă este căutată de idealiști care nu reprezintă o majoritate cantitativă în societate. Prin urmare, în cele din urmă va urma colapsul, iar situația nu poate fi remediată decât printr-o formă de conștiință socială impusă de sus, care să-i facă pe toți membrii societății idealiști.
[Mergeți la o pagină nouă]
Contactul cu Creatorul
Masele își imaginează că cel care are contact cu Creatorul este o persoană... stând deasupra prin fire, încât cineva să se teamă să vorbească cu el și, cu siguranță, să fie aproape de el. Căci aceasta este natura umană: să se teamă de tot ceea ce este în afara limitelor naturii creației, precum și de lucruri rare, cum ar fi tunetele și fulgerul.
Totuși, în realitate, nu este așa. Mai mult, nu există nimic mai natural decât atingerea contactului cu Creatorul, căci toată natura Îi aparține. De fapt, fiecare creatură are contact cu Creatorul său, așa cum se spune: «Întregul pământ este plin de slava Lui».» [Isaia 6:3] – dar nici nu știe, nici nu simte acest lucru. Lucrătorul Creatorului, care este considerat vrednic de contactul cu El, primește doar cunoaștere. De exemplu, o persoană are un obiect valoros în buzunar, dar nu știe acest lucru. Apoi vine cineva și îl informează despre acesta. Acum a devenit cu adevărat bogat și totuși nu este nimic nou pentru el aici și nu are de ce să-și facă griji, căci în realitate nu au avut loc inovații.
La fel, cel căruia i se acordă o încântare mai mare aflând că este fiul Creatorului: pentru el, nu se produce nici cea mai mică schimbare în adevărata realitate, ci i se adaugă doar cunoașterea a ceea ce nu știa înainte.
Prin urmare, o persoană căreia i se acordă contactul cu Creatorul, dimpotrivă, devine astfel cea mai naturală, simplă și umilă. S-ar putea spune că, înainte de a i se acorda acest lucru, această persoană, precum și toate masele, existau în afara naturii simple. Acum, însă, el este egal și simplu; îi înțelege pe toți oamenii, menținând relații foarte strânse cu ei. Nu există nimeni mai apropiat și mai natural de mase decât el și tot ce trebuie să facă este să-l iubească, căci nu au niciun frate mai apropiat decât el.
[Mergeți la o pagină nouă]
Reorganizarea lumii
Citiți cu atenție paragrafele «Rațiunea individului și rațiunea societății» și, de asemenea, «Contradicția dintre socialism și democrație».
S-a explicat acolo că până acum, mintea societății fusese construită și dezvoltată pe baza unei majorități calitative, adică a celei decisive. Și, mai recent, după ce a cunoscut o dezvoltare datorită religiei, școli [În original: הסקולען. Poate că aceasta se referă în mod specific la școli] și revoluționari, masele doreau să dobândească un sistem de democrație și socialism.
Conform legii naturale, «omul se naște măgar sălbatic».» [Iov 11:12] Conform teoriei lui Darwin, omul este descendentul unei bestii prădătoare și al unei maimuțe. [Charles Darwin (1809-1882), om de știință englez, fondator al teoriei evoluției]. Sau, așa cum spuneau înțelepții, după păcat, rasa umană s-a scufundat la nivelul maimuțelor, căci «înainte de Eva, totul este ca o maimuță înainte de Adam».» [Tractat Bava Batra, 58:1]. Cu toate acestea, omul include o bază rațională și, datorită acestui avantaj, s-a dezvoltat prin acțiuni și suferință pentru a dobândi religia, politica și dreptatea lumească, până când a devenit un om civilizat. Mai mult, toată această dezvoltare a fost încredințată doar majorității calitative din civilizație, în timp ce masele au fost atrase după ele ca o «substanță fără formă».
Când masele au deschis în sfârșit ochii și au dorit să-și ia destinul în propriile mâini, au fost nevoite să abolească toate reformele și legile Decisivelor: religia, tribunalul, politica. La urma urmei, toate acestea corespundeau doar spiritului Decisivelor și serveau dezvoltării lor spre propriul lor beneficiu.
Se dovedește că masele trebuie să reorganizeze lumea. Cu alte cuvinte, ele seamănă cu omul antic, maimuța lui Darwin, căci nu au fost destinatarii experimentelor care le-au adus nivelul actual de dezvoltare. Greutatea dezvoltării a căzut exclusiv pe umerii celor decisivi, nu pe cei care până acum au reprezentat un sol virgin necultivat.
Și astfel, lumea de astăzi se află într-o stare de colaps complet, destul de primitivă în sens statal, ca în zilele oamenilor cavernelor... Experiențele și acțiunile care i-au condus pe cei hotărâți să îmbrățișeze religia, moralitatea și legile curții mondiale nu au trecut încă prin această situație. Prin urmare, dacă lumii moderne i se permite să se dezvolte în mod natural, aceasta va necesita inevitabil toată suferința și distrugerea pe care le-a îndurat omul primitiv - până când acest lucru va forța masele să accepte o legislație statală stabilă și eficientă.
Primul rod al prăbușirii a apărut în fața noastră sub forma naziștilor, care, în cele din urmă, sunt doar urmașii direcți ai democrației și socialismului, adică conducerea majorității cantitative după ce s-a lepădat de povara religiei, moralității și curții mondiale.
Nazismul nu este un produs al Germaniei
Se pare că lumea crede în mod eronat că nazismul este un produs exclusiv al Germaniei, în timp ce este o consecință a democrației și socialismului, care au rămas fără religie, moralitate sau o curte mondială. Prin urmare, toate națiunile sunt egale în acest sens și nu există nicio speranță ca naziștii să dispară cu o victorie a Aliaților, pentru că mâine, anglo-saxonii, de exemplu, vor îmbrățișa nazismul - la urma urmei, și ei trăiesc într-o lume a democraților și naziștilor.
Amintiți-vă că democrații sunt obligați să respingă religia, moralitatea și curtea mondială la fel de mult ca marxiștii, deoarece toți acești factori, deși slujesc cu fidelitate doar unor oameni hotărâți, creează întotdeauna obstacole pentru democrați sau pentru... calitate superioară [Starea manuscrisului nu permite o identificare fiabilă a acestui cuvânt. Poate că autorul a vrut să spună «majoritatea cantitativă»] majorității din societate.
Adevărul este că gânditorii democrați sunt atenți să se asigure că oamenii nu distrug simultan religia și moralitatea, deoarece știu că lumea va fi distrusă. Cu toate acestea, ei împiedică și instaurarea unui guvern majoritar. Când majoritatea va deveni suficient de înțeleaptă pentru a-i înțelege, cu siguranță vor alege alți lideri, precum Hitler. Căci el este cu adevărat un exemplu strălucit., exprimând opinia majorității cantitative a oricărei societăți – fie ea germană, anglo-saxonă sau poloneză.
Un remediu
Nu este vorba doar de cuvintele democraților care propun abolirea treptată a religiei și moralității și stabilirea unor noi principii statale în așa fel încât lumea să nu fie distrusă. Căci masele, așa cum s-a spus deja, nu le vor aștepta. Ci, așa cum au spus înțelepții, [Bava Batra, 3:2] Nu se distruge o sinagogă până când nu se ivește ocazia de a reconstrui una nouă în locul ei.
Cu alte cuvinte, nu putem permite calitate superioară majoritatea, să ia conducerea în propriile mâini până când se va forma o formă de conștiință publică, o moralitate și o politică adaptate acesteia - căci între timp lumea se va prăbuși și nu va mai fi nimeni cu care să vorbească.
[Mergeți la o pagină nouă]
Nihilism
Nu nihilismul absolut [Nihilism: un concept filosofic care neagă toate valorile și instituțiile tradiționale. Din latinescul nihil, care înseamnă «nimic»], ci o negare a valorilor (similară atitudinii lui Nietzsche față de valorile creștine), adică a tuturor valorilor din domeniul religiei, eticii și guvernării care au caracterizat viziunea umană până în zilele noastre.
La urma urmei, toate acestea sunt un compromis cu măsurile de egoism ale unui individ, ale unei țări sau ale unui lucrător al Creatorului.
Dar eu spun că orice măsură de egoism este vicioasă și dăunătoare. Și nu există altă ordine decât altruismul - în raport cu individ, cu societatea și cu Creatorul.
Determinism materialistÎn original: מאניזם. Poate că aceasta se referă în mod specific la determinismul materialist.]
Materia este originea a tot, iar gândirea este rodul acțiunilor și senzațiilor și este ceva asemănător unei oglinzi. Nu există libertate de voință - ci doar libertate de acțiune. Nu la discreția proprie, deoarece o faptă rea duce la alta. Libertatea de acțiune este înțeleasă astfel: o persoană privește (în oglinda acțiunii menționată anterior) mintea altcuiva și apoi câștigă libertatea de a o asculta.
Dar nu va putea face o alegere bazată pe (oglinda) propriei minți. La urma urmei, fiecare își vede calea ca fiind dreaptă, iar mintea sa este întotdeauna de acord.
Din lumea asta
Dincolo de această lume, trebuie să înțelegem și să explorăm doar subiectiv și pragmatic (practic). În acest caz, vorbim despre explorarea acestei lumi, chiar dacă se desfășoară în afara ei. La urma urmei, o persoană gândește în funcție de gradul său de integrare în natura acestei lumi, precum și în funcție de gradul său de eficacitate și adecvare (pragmatism).
Ce este dincolo de această lume?
Numai Creatorul este real. El este locul lumii, și nu lumea este locul Său. Numai El, așa cum îl înțelegem noi, este, de asemenea, în afara acestei lumi și nimic altceva - contrar panteismului.
«Această lume» este un termen obiectiv, accesibil înțelegerii obiective, ale cărui fundamente primare sunt spațiul și timpul.
Și lumile AK și ABEA [AK și ABEA: lumile lui Adam Kadmon, Atzilut, Beria, Yetzira și Asiya], care sunt în afara acestei lumi, pot fi înțelese doar subiectiv, fără a afecta obiectul nici măcar în cea mai mică măsură.
Esența obiectelor pe care le definim ca ABEA se încadrează în categoria presupunerilor, întrucât toată lumea, fără excepție, le percepe ca atare (vorbim despre cei aleși din fiecare generație, dintre care există zeci de mii și milioane, trecuți și viitori). Prin urmare, la aceste niveluri, suntem capabili de o înțelegere obiectivă, în ciuda faptului că nu atingem deloc obiectele.
Din aceasta au provenit cele patru lumi care există deasupra acestei lumi, deși prin natura lor sunt pur subiective, îmbrăcate în esența acestei lumi în două moduri: prin expansiune și prin gândire. Cu alte cuvinte, vorbim despre paralelism psihofizic. La urma urmei, cunoaștem fiecare obiect în două moduri: mai întâi fizic, apoi mental, și acestea se însoțesc întotdeauna reciproc într-o manieră paralelă.
Se știe că în această lume prea mulți oameni aderă la conceptul «"expresionism"», adică o percepție pur subiectivă. Cu toate acestea, aplic și conceptul «"impresionism"», pentru a clarifica conceptele acestei lumi cât mai obiectiv posibil, fără un amestec excesiv de argumente subiective.
[Mergeți la o pagină nouă]
Esența religiei
Esența religiei este înțeleasă doar pragmatic. După cum scrie James [William James (1842-1910), filosof american. În cartea sa, Varietățile experienței religioase, el scrie: «Utilitatea unei religii pentru individul care o profesează și utilitatea acelui individ pentru restul lumii sunt cele mai bune dovezi că există adevăr în ea.» William James, Varietățile experienței religioase: Un studiu al naturii umane, Ierusalim, 1949, p. 300. Și, de asemenea: «Recunoaștem doar acei zei de care avem nevoie și care sunt potriviți nevoilor noastre... Fiecare credință teologică care este capabilă să trezească în noi devotamentul față de acest ideal este, în virtutea acestei capacități, un mijloc sigur pentru noi. Altfel, ar fi lipsită de valoare pentru noi» (ibid., p. 216): sursa credinței stă în nevoie, iar adevărul ei depinde de măsura în care satisface această nevoie.
Există două tipuri de nevoi:
- O nevoie spirituală, fără de care restul vieții a devenit plictisitor până la punctul de a vomita.
- O nevoie fizică care se manifestă în primul rând în ordinea socială, cum ar fi moralitatea și politica. Conform lui Kant [Immanuel Kant (1724-1804), filosof german], credința este baza moralității și o păstrează.
Este evident că înțelepții religioși vor apărea nu doar dintre cei care au nevoie spirituală - la urma urmei, aceasta are și un aspect subiectiv. Pe de altă parte, reprezentanții celui de-al doilea tip vor primi satisfacție, adică adevăr, și într-un sens subiectiv. Și totuși, «din lo-lișma, se ajunge la lișma».» [Tractatul Psachim, 50:2].
Nevoia precede rațiunea care obligă pe cineva să creadă.
Lideri comunitari
Deși fiecare individ are cu siguranță dreptul și justificarea de a alege între expresionism și impresionism, cei care dețin frâiele puterii nu au dreptul să guverneze societatea decât pozitiv și pragmatic, adică, conform sistemului expresionist. La urma urmei, o persoană nu poate face rău societății pentru propriul câștig personal. De exemplu, nu poate prescrie o credință pentru ca societatea să înțeleagă propriul impresionism, ceea ce ar priva societatea de moralitate și etică. Dacă o persoană nu are autocontrol, ar fi mai bine pentru ea să demisioneze și să nu facă rău societății cu idealurile sale.
Viziune asupra lumii
Lumea a fost creată prin dezvoltare cauză-efect conform principiului materialismului istoric Materialismul istoric: un concept publicat în Manifestul comunist al lui Marx. Acesta descrie conflictul inevitabil dintre forțele economice care conduc sistemele de producție și forțele sociale ale diviziunii de clasă și ale proprietății. și conform dialecticii [Dialectică: o teorie filosofică ce prezintă dezvoltarea lumii în termeni de contradicții. Fiecare idee (teză) dă naștere opusului său (antiteză), după care apare o unitate a contrariilor (sinteză). Această unitate este uneori realizată prin lupta revoluționară sau prin interdependența ideilor sau a forțelor opuse.] Hegel [Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), filosof german]: teză, antiteză și sinteză.
El se concentrează pe senzația Creatorului, începând de la nivelurile neînsuflețit, vegetal, animal și uman – până la nivelul profeției sau al cunoașterii Creatorului.
Plăcerea este teza, suferința este antiteza, iar senzația din afara corpului este sinteza.
Esența defectelor și a corecțiilor este înrădăcinată în mintea societății
Așa cum mintea individului distinge între pierderi și câștiguri, aranjând treburile umane în modul cel mai eficient, tot așa mintea societății analizează treburile publice și le organizează în modul cel mai eficient. Astfel, există o majoritate cantitativă și o majoritate calitativă.
Majoritate cantitativă și majoritate calitativă
Până în prezent, opinia majorității calitative (adică a celor decisive) a modelat și definit opinia societății în ansamblu. Aceasta determină întreaga moralitate și întregul sistem juridic.
Religia le-a servit pentru a dăuna majorității cantitative, care constituia 80% a societății.
Majoritatea cantitativă este primitivă, precum omul antic
Majoritatea cantitativă este la fel de primitivă ca omul antic, deoarece nu a încercat să utilizeze ordinele judiciare, religioase și morale, care până acum nu au servit nimănui. Și, bineînțeles, a ajuns la starea sa actuală doar prin numeroase suferințe, cauzale și dialectice. Majoritatea cantitativă nu-i acordă atenție și, firește, nu o poate stăpâni.
Cea mai rapidă acțiune este insuflarea unei conștiințe publice altruiste.
Pentru a reactiva eficient mințile majorității cantitative, există un singur remediu rapid: inculcarea unei conștiințe sociale altruiste. Aceasta implică o aversiune față de orice dorință de a se bucura de orice, precum și dorința de a dărui în cea mai înaltă și mai frumoasă măsură.
Toate acestea se realizează tocmai prin acțiuni, deoarece – deși psihofizica constă din două paralele – aspectul fizic precede totuși mentalul.
[Mergeți la o pagină nouă]
Genii
Un geniu este rodul unei generații, posedând o dorință puternică de a dărui și neavând nevoie de nimic pentru sine. Astfel, el devine asemenea Creatorului în calitățile sale, fuzionându-se automat cu El, extragând înțelepciune și plăcere de la El și dăruindu-le umanității.
Geniile se împart în două tipuri:
- Sau lucrează cu propriile cunoștințe, cu alte cuvinte, pentru a-și mulțumi Creatorul și, ca urmare a acestui scop, dau înapoi umanității.
- Sau lucrează fără propria lor știre, adică nu simt sau nu știu că sunt uniți cu Creatorul. Și sunt uniți cu El fără să-și dea seama. Atunci dăruiesc doar umanității.
Pe baza acestui fapt, omenirea poate avansa doar înrădăcinând în ea însăși dorința de a dărui - și atunci geniile din lume se vor înmulți.
Teleologie [Teleologie: studiul finalității. Derivată din grecescul telos, care înseamnă scop, rezultat sau scop.]
Teleologia este determinată în Cabala conform conceptului antropocentric: lumile sunt create pentru cei care aspiră la Creator și sunt gol, și Creatorul domnește în sufletele celor drepți.
Și, de asemenea, ţintă este dat în profeție: «Pământul va fi plin de cunoașterea Creatorului» [Isaia 11:9] – și nu există un scop mai clar.
Rambam [Rambam: Rabbi Moshe ben Maimon (1138-1204)] înclină spre disteleologie și spune că Creatorul are și alte scopuri în creație în afară de rasa umană, deoarece îi este greu să înțeleagă cum a putut Creatorul să creeze o creație atât de vastă, cu atâtea stele, printre care planeta noastră este nesemnificativă în realitatea sa, precum un bob de muștar. Și toate acestea doar în scopul perfecțiunii umane?
Scopul este obligatoriu pentru oricine posedă rațiune. Dar cel care acționează fără scop este irațional. Din acțiunile Creatorului, am învățat că El a creat lumea cu niveluri neînsuflețit, vegetal, animal și uman. Nivelul uman predomină în creație, deoarece acesta simte și influențează vecinul său. În plus, există nivelul profetului, care simte și cunoaște Creatorul, care este înțeles ca fiind încântarea și scopul Său în toată această vastă creație.
Problema lui Hegel: natura conține în mod necesar creații fără scop, reprezentate de diversele mulțimi de pe planeta noastră, precum și de numărul infinit de planete cărora omul nu le găsește nicio utilizare. Răspunsul este conform legii: «necunoscutul nu infirmă cunoscutul». «Omul se ghidează doar după ceea ce văd ochii săi».» [Bava Batra, 131:1]. Poate că nivelurile neînsuflețit, vegetativ, animat și vorbitor există pe toate planetele, iar pe fiecare dintre ele, nivelul vorbitor este scopul. Există și alte ipoteze similare din tărâmul necunoscutului. Totuși, cum poate aceasta să infirme ceea ce este cunoscut și cunoscut prin profeție?
Este pur și simplu o plăcere pentru Creator să creeze un obiect capabil să comunice cu El, să facă schimb de opinii și așa mai departe. Există aici o plăcere de un fel diferit, distinct. Și ne bazăm în întregime pe profeții.
Cauzalitate și alegere
Cauzalitatea și alegerea reprezintă «calea suferinței care este îndurată fără cunoaștere».» [
În broșura «Lumea», publicată de Baal HaSulam în 1933, el scrie:
«Datorită tuturor celor de mai sus, vom putea înțelege zicala enigmatică din tratatul «Avot» (capitolul 3, 16): «El (Rabbi Akiva) a spus: totul este dat pe garanție și plasa este întinsă peste toți cei vii, magazinul este deschis și negustorul dă pe credit, cartea este deschisă și mâna scrie, și oricine vrea să împrumute, să vină și să ia, iar vameșii umblă neîncetat, în fiecare zi, și colectează de la o persoană cu știrea sa și fără știrea sa, și au pe ce să se bazeze, iar judecata este adevărată judecată, și totul este gata pentru masă» ...
Forțele speciale care apar din munca pentru Creator sunt recunoscute ca vameși devotați, colectând constant și zilnic datorii până când sunt rambursate integral. În mod similar, forțele imuabile imprimate în legea dezvoltării sunt recunoscute ca vameși devotați, colectând constant și zilnic datorii până când sunt rambursate integral. Iată ce spune legea: «Vameșii umblă constant, zilnic și colectează de la om». Cu toate acestea, există o diferență și o mare distanță între ei, exprimată prin cuvintele «cu știrea lui» și «fără știrea lui». Oamenii de primul tip, ale căror datorii de dezvoltare sunt colectate de vameși, își rambursează datoriile «fără știrea lui». Valurile furtunoase ridicate de uraganul legii dezvoltării îi depășesc, împingându-i din spate și forțând creaturile să meargă înainte. Astfel, datoria este colectată involuntar, prin mari suferințe din cauza manifestării forțelor răului care apasă asupra lor din spate. Iar oamenii de al doilea tip își rambursează datoria – care este atingerea Scopului – «cu cunoaștere», din proprie voință, îndeplinind iar și iar lucrări speciale care accelerează dezvoltarea sentimentului de conștientizare a răului... De aici se vede o distanță enormă între cei care plătesc cu propria cunoaștere și cei care plătesc fără cunoaștere – precum avantajul luminii fericirii și plăcerii asupra întunericului suferinței și chinului greu.»
], prin legi dialectice. În interiorul fiecărei ființe se află neființa, iar ființa este realizată în timp ce neființa ascunsă în ea nu este încă dezvăluită. Și când antiteza este dezvăluită și dezvoltată, ea distruge teza și în locul ei creează o ființă mai perfectă decât înainte, deoarece include o corecție a antitezei ființei precedente (căci fiecare neființă precede ființa). Prin urmare, ființa ulterioară se numește «sinteză». Cu alte cuvinte, ea constă din și se naște din ambele - din ființa și neființa care au precedat această nouă ființă. Conform acestei scheme, adevărul se mișcă, fiind întotdeauna alimentat «pe calea suferinței», care este ființă și neființă, teză și antiteză. Ele dau întotdeauna naștere unei sinteze mai adevărate, până când sinteza perfectă este dezvăluită. Dar ce este perfecțiunea?
În materialismul istoric, calea suferinței menționată anterior se manifestă doar în obiectele economice. Orice teză, însă, semnifică un regim potrivit timpului său, orice antiteză o distribuție nedreaptă în economie, iar orice sinteză este un regim care reconciliază antiteza revelată și nimic mai mult. Prin urmare, nimicul pândește în ea. În procesul de dezvoltare, nimicul distruge și această sinteză, revenind, Doamne ferește, până când apare o distribuție justă.
«Calea Torei»
În articolul «Liberul arbitru», Baal HaSulam scrie:
«Există două moduri în care Administrația ne-a înconjurat și ne-a cuprins pentru a ne conduce către obiectivul final:”
- Calea suferinței, pe care ne dezvoltăm fără cunoștințe.
- Calea Toreiși înțelepciune, pe care ne dezvoltăm cu cunoștințe, fără nicio constrângere sau suferință"»
] – aceasta este predarea sorții în mâinile celor asupriți, ceea ce apropie sfârșitul în măsura în care cei asupriți vor controla procesul. Și aceasta se numește «"alegere"», pentru că de acum înainte alegerea este în mâinile participanților la proces.
«Calea suferinței» este o acțiune obiectivă, în timp ce «calea Torei» este subiectivă. Iar soarta se află în mâinile celor implicați.
Principiu: A dărui aproapelui. Conducere: Regim obligatoriu – viață și acțiuni minime pentru îndeplinirea poruncilor de dragul nivelului de trai pentru societate.
Sarcină și scop: contopirea cu Creatorul. Aceasta este, în opinia mea, sinteza finală., în care non-existența nu mai zace.
[Mergeți la o pagină nouă]
Fapte bune și porunci
Locke [John Locke (1632-1704), filosof englez] a spus că nu există nimic în minte care să nu fi trecut mai întâi prin simțuri. Și Spinoza [Benedict (Baruch) Spinoza (1632-1677), un filosof olandez de origine evreiască] a spus: Voi un lucru nu pentru că este bun - este bun pentru că îl voiesc. La aceasta trebuie adăugat că nu există nimic în senzație care să nu fi trecut mai întâi prin acțiune. Astfel, acțiunile dau naștere la senzații, iar senzațiile dau naștere la înțelegere.
De exemplu, este imposibil să savurezi abundența dăruirii în senzații până când nu dăruiești cu adevărat. De asemenea, este imposibil să înțelegi și să cuprinzi importanța profundă a dăruirii până când nu o experimentezi în senzații.
În același mod, este imposibil să gusti plăcerea uniunii până când nu multiplici faptele bune care duc la ea, respectând pe deplin condiția care necesită a fi mulțumit Creatorului. Cu alte cuvinte, trebuie să te bucuri de plăcerea adusă Creatorului prin îndeplinirea poruncii. Și după ce ai experimentat plăcerea în acțiunile tale, Îl poți înțelege în măsura acestei plăceri. Dacă, însă, cauți plăcerea eternă, neschimbătoare de a-I fi mulțumit Creatorului, atunci va fi vrednic să cunoască...
Așa cum s-a menționat mai sus, metoda kabbalistică are două obiective. Primul este starea de «lo-lishma», care semnifică doar beneficiul. Aceasta are scopul de a stabili ferm moralitatea în propriul beneficiu. Prin urmare, după atingerea acestui obiectiv, o persoană experimentează deja satisfacția.
Cabala are și un al doilea scop: nevoia spirituală de a se uni cu Creatorul. Aceasta se numește «lishma». Prin acțiuni, o persoană poate atinge acest scop, iar apoi «din lo-lishma vine lishma».
Sarcina vieții
Există trei abordări în cărți și cercetări:
- sau ideomania, pentru a fi vrednici de contopirea cu Creatorul;
- sau realizarea dezvoltării și progresului, ceea ce se numește: utilitarism, «profitabilitate»;
- sau plăcerea carnală și senzuală, care se numește: hedonism sau cirenism.
Dumnezeu să dea dreptate conceptului de hedonism, dar problema este că suferința depășește modestele plăceri senzuale de care se poate bucura o persoană. Și mai există un defect. inevitabilitate ceasul morții.
Cât privește conceptul de utilitarism, care vrea să aducă progres și dezvoltare lumii, se pune o mare întrebare: cine va fi demn de acel progres perfect... pentru care plătesc un preț atât de mare în suferință și chin?
Astfel, doar hedonismul pare să vizeze fericirea omului, care, datorită perfecționării tuturor puterilor spirituale, i se acordă respect în timpul vieții și un nume bun după moarte.
Kant, însă, a ridiculizat acest concept, care bazează valorile morale pe un scop egoist și prescrie acționarea nu de dragul recompensei.
Știința modernă favorizează utilitarismul - dar numai pentru binele comun, adică pentru a obține un câștig, ceea ce seamănă și cu o intenție, nu de recompensă. Cine și-ar dori asta? În plus, rămâne întrebarea menționată anterior: ce va oferi generațiilor viitoare tot acest progres, pentru care trebuie să muncesc prin atâtea suferințe, pentru a-l transmite și altora? În orice caz, pot justifica acest lucru prin cunoașterea roadelor dorite ale dezvoltării și cine anume se va bucura de ele?
Ce prost ar plăti un preț atât de mare fără să știe, Ce dăruiește el altora?
Problema este că plăcerea este de scurtă durată, iar suferința este de lungă durată.
Scopul cerut de la viață
Din tot ce s-a spus mai sus, veți descoperi că sarcina vieții este de a merita unirea cu Creatorul, respectând cu atenție condiția de a acționa doar în beneficiul Său. Sau de a merita acest lucru, astfel încât să poată ajunge la unire cu El.
Două tipuri de sclavie în lume [În original, litera ב, adică numărul 2, este mai mare decât restul]
Există două tipuri de înrobire în lume: înrobirea de către Creator sau înrobirea de către creațiile Sale. Una dintre ele este necesară, căci chiar și regele și președintele lucrează inevitabil pentru creație. Cu toate acestea, numai cei care sunt înrobiți doar de Creator și nu de nicio altă creatură din lume, experimentează gustul libertății absolute.
Sclavia este necesară, căci destinatarul este rău, iar aceasta este latura animalică. Dar dacă cineva dăruiește, nu este clar cui?