Efectul fluturelui în slujba umanității
Bazat pe articolul lui Baal HaSulam «Lumea», capitolul «Despre atitudinea prudentă față de legile naturii»
Efectul fluturelui este de obicei perceput negativ. O ușoară bătaie de aripi la Paris creează un mic vârtej atmosferic care se transformă într-un uragan pe cealaltă parte a Atlanticului. Dar există și o altă față a monedei - capacitatea de a declanșa un val de pozitivitate cu o simplă mișcare a încheieturii mâinii.
Imaginează-ți un romantic care într-o zi decide să părăsească sânul unei civilizații detestate și să caute singurătatea într-o peșteră de munte sau pe o insulă pustie în mijlocul apelor nesfârșite. O pauză completă: fără fast-food, fără internet, fără telefon mobil. Niciun suflet prin preajmă - doar tu și natura.
La început, pustnicul experimentează euforia libertății și a eliberării. Un vis devenit realitate! Dar tu și cu mine știm că viitorul apropiat nu va fi decât dezamăgire. Singur, nu va putea să-și asigure nevoile de bază. Mâncare și băutură, protecție împotriva prădătorilor și a temperaturilor extreme, medicamente pentru boli sau răni - cu fiecare zi care trece, își va aminti din ce în ce mai mult de beneficiile civilizației pe care a abandonat-o.
Și încă ceva: va descoperi că nu mai are pe nimeni cu care să-și împărtășească bucuriile și necazurile...
În esență, suntem cu toții pustnici. În era comunicațiilor globale, într-o lume unică, neîntreruptă, trăim pe insule singuratice ale indiferenței, ipocriziei, înșelăciunii și discordiei. Personajul lui Hugh Grant din filmul «Despre un băiat» a exprimat-o foarte bine:
«Toți oamenii sunt insule. De fapt, acum este momentul să fim unul. Trăim în era insulelor.».
Insularii, fie că sunt indivizi sau țări întregi, au o lume îngustă și o perspectivă îngustă. Acestea sunt particularitățile viziunii insulare asupra lumii: pe de o parte, suntem înghesuiți într-un singur «glob» comun, în timp ce, pe de altă parte, oceane de neînțelegeri se află între noi. Pentru toată lumea, indiferent unde s-ar afla, este dificil, aproape imposibil, să scape de limitele propriului «loc». Orice altceva pare îndepărtat, nesemnificativ, chiar efemer. Toate gândurile și preocupările unei persoane sunt concentrate aici, asupra a ceea ce îi este aproape. Și restul... Ce altceva? Sincer, lasă-l să ardă. Împreună cu restul...
Această abordare ne obligă să mergem orbește împotriva naturii și a legilor sale. Natura este unită, dar noi suntem divizați. Ea stabilește echilibru, dar noi creăm dezechilibre. Ea necesită interacțiune, dar nu putem trăi fără conflict. Drept urmare, toate construcțiile noastre sunt temporare, toate fundațiile noastre sunt șubrede, toate bucuriile noastre sunt trecătoare, toate speranțele noastre sunt iluzorii. Chiar și după ce realizăm ceva, descoperim foarte repede că am ridicat doar ștacheta.
Astfel, în culmea progresului tehnologic, în culmea realizărilor sociale, am devenit complet străini unii de alții. Această absurditate trebuie să aibă o explicație. E timpul să înțelegem unde ne atrage propria natură și ce vrea natura de la noi.
Inimă și minte
Omul este o ființă socială. Întreaga noastră istorie este istoria dezvoltării relațiilor socio-economice și culturale care, în cele din urmă, s-au împletit rețea mondială. Datorită ei, astăzi, practic oricine își poate asigura tot ce are nevoie, aparent fără a avea nevoie de nimeni altcineva. Dar doar aparent – în realitate, încă se bucură de roadele muncii sale, stând pe insula sa.
«Acum o sută de ani, erai dependent de alții, fie că voiai, fie că nu. Dar astăzi, îți poți crea propria insulă paradisiacă...» («Băiatul meu»)
Ce s-a întâmplat? De ce i-a întins natura indivizibilă, integrală, o astfel de capcană omului? De ce i-a permis să se bucure de iluzia independenței?
La urma urmei, natura conduce totul spre unitate, spre armonie – iar umanitatea nu face excepție. Într-o lume unită, consolidată, am trăi, ca în science fiction-ul sovietic, ca o familie umană universală, unită, umplând colectiv viața cu un sens frumos. Dar, în schimb, percepția egoistă ne împrăștie printre insule. «Înclinațiile inimii omului sunt rele din tinerețea lui», spune Tora.
Prin urmare, suntem la fel de departe de unitate și perfecțiune pe cât este de larg cerul. Chiar dacă lucrurile nu sunt ușoare pe pământ.
Acest dualism a însoțit omenirea timp de secole. Pe de o parte, natura presează din exterior, împingându-ne spre o societate coezivă. Pe de altă parte, ignorăm argumentele ei pentru că discordia domnește în noi. Inima este mai puternică decât mintea.
Cum putem face față propriei inimi? Nu este o coincidență faptul că natura ne-a structurat dezvoltarea în acest fel. Nu este o coincidență faptul că ne-a oferit oportunitatea de a recunoaște problema și de a o rezolva singuri. O capcană? Nu, o șansă de a ne realiza. Doar că de data aceasta, nu instinctiv, nu sub constrângere, ci independent.
O societate dezbinată de indivizi este un fenomen natural. Apare în mod natural. Dar trecerea la unitate este un act cu adevărat uman în piesă. Și nimeni nu o poate juca în locul nostru. E rândul nostru.
Cât timp suntem leneși...
Dacă facem un pas înapoi de la imaginea universului, vom vedea că există doar două legi în funcțiune: a primi și a dărui. Legea primirii obligă pe toată lumea să își satisfacă nevoile de bază, asigurându-și propriul confort și prosperitate. Legea dăruirii obligă pe toată lumea să aibă grijă de bunăstarea și prosperitatea societății.
Prima lege este «imprimată» în noi de la naștere și o urmăm în mod natural, fără să gândim, exact așa cum respirăm.
A doua lege este mai complexă. Contribuțiile la societate, în general, nu dau roade imediat. Uneori, efectele lor devin evidente în timp, iar alteori sunt greu de discernut. Așadar, suntem reticenți în a investi efort în ceva ce pare «abstract».
Totuși, nerespectarea legii implică consecințe negative. La urma urmei, o societate fondată pe interes personal și indiferență este sortită să se împiedice, incapabilă să învețe din greșeli și incapabilă să înțeleagă imaginea de ansamblu. Ratează interconexiunile care pătrund întreaga realitate. Acestea nu pot fi deslușite din insule; tocmai de aceea. conexiuni, ...iar insulele sunt ca niște puncte izolate din care este imposibil să judeci întregul.
Distrăși, izolați unii de alții, nu reușim să observăm cel mai important lucru. Între timp, aripile fluturelui se învârt și se învârt aerul...
«Și omenirea se prăjește în flăcări într-un cazan teribil, iar sabia, foametea și consecințele lor nu s-au retras de acolo până în ziua de azi.”.
Și ceea ce este surprinzător este că natura, asemenea unui judecător competent, ne pedepsește, ținând cont de dezvoltarea noastră. Vedem că, cu cât se dezvoltă mai mult umanitatea, cu atât suferința noastră este mai mare.
Iată o justificare științifică și experimentală pentru necesitatea respectării «legii dăruirii» față de ceilalți, astfel încât nimeni să nu-și neglijeze eforturile pentru succesul și fericirea societății. Și atâta timp cât rămânem leneși, Natura va continua să ne pedepsească. (Baal HaSulam, «Pace»)
«Pedepsele» sunt consecințele pe care le provocăm evitând pașii evidenți către consolidarea socială, pași către a ne întâlni reciproc la jumătatea drumului. Odată ce începem, același efect fluture va stârni vânturile schimbării pozitive. Avem toate fundațiile necesare pentru asta: propria noastră țară, comunicarea online, metodologia, presiunea circumstanțelor...
Tot ce-mi lipsește este dorința. Inima mea nu e încă în asta.
Inimă, nu fi timidă! Un val de pozitivitate va înconjura globul și cu siguranță se va întoarce la tine.
«Da, fiecare om este o insulă. Dar unele sunt cu siguranță arhipelaguri. Acolo jos, sub suprafață, sunt conectate.» («Băiatul meu»)
Suntem cu toții conectați sub straturile mentalității insulare. Și împărtășim un ocean comun. Ar trebui să începem să ne apropiem unii de alții?