Adevăr și Credință

Adevărul și credința sunt două concepte opuse. Vedem că rugăciunea noastră, așa cum a fost stabilită de membrii Marii Adunări, conține și ea două concepte opuse. Pe de o parte, ordinea rugăciunii este structurată astfel încât să fie rostită exact în momentul în care unei persoane îi lipsește ceva. Înțelepții au mai spus că rugăciunea ar trebui să vină din adâncul inimii, adică lipsa ar trebui simțită cu toată inima.

Aceasta înseamnă că nu ar trebui să existe nicio zonă a inimii, nici măcar cea mai mică, unde să existe plenitudine sau completitudine; dimpotrivă, întreaga inimă ar trebui să fie un defect. Și cu cât acest defect este mai mare, cu atât rugăciunea este mai bine primită.

Cartea Zohar vorbește despre trei rugăciuni: «Rugăciunea lui Moise este o rugăciune asemenea niciunei persoane; rugăciunea lui David este o rugăciune pe care niciun alt rege nu o are; și apoi există rugăciunea săracului. Care dintre acestea este cea mai importantă? Rugăciunea săracului este mai importantă decât rugăciunile lui Moise și David și mai importantă decât toate celelalte rugăciuni din lume.».

»Ce înseamnă aceasta? Se spune că inima săracului este frântă. Și Creatorul, după cum știm, este aproape de cei cu inimile frânte. Și săracul se ceartă mereu cu El, dar Creatorul ascultă cu atenție cuvintele Sale.”.

Conform Cărții Zohar, cea mai bună rugăciune este oferită de o persoană cu inima frântă, care nu are nimic cu care să-și învioreze sufletul. Aceasta este starea de fapt atunci când se spune că rugăciunea vine din adâncul inimii. Și această rugăciune este cea mai importantă dintre toate rugăciunile din lume, deoarece această persoană nu are nimic care să-i permită să spună: «Eu am asta, iar cealaltă nu» și este plină de neajunsuri. Acesta este momentul și locul pentru rugăciunea adevărată, care izvorăște din adâncul inimii. Aceasta înseamnă că, cu cât neajunsul este mai mare, cu atât rugăciunea este mai esențială.

Pe lângă rugăciunea în sine, adică cererea, înțelepții au stabilit și un sistem de laudă și mulțumire, care contrazic cererea în sine. Așa cum este obișnuit în întreaga lume, dacă o persoană face ceva bun alteia, cealaltă îi mulțumește, dar cantitatea de recunoștință este întotdeauna determinată de cantitatea de bine făcută.

De exemplu, dacă un camarad l-ar ajuta pe celălalt cu jumătate din venitul său, adică acesta din urmă ar primi doar jumătate din ceea ce avea nevoie pentru a-și întreține casa, recunoștința sa ar fi tot incompletă. Dar dacă un camarad nu numai că i-ar satisface pe deplin nevoile celuilalt, dar ar oferi și mai mult, atunci, în mod firesc, acesta din urmă i-ar mulțumi din toată inima și din tot sufletul.

Conform celor de mai sus, rezultă că atunci când o persoană Îi mulțumește Creatorului și Îl laudă, și face acest lucru din toată inima, atunci, desigur, trebuie să vadă că Creatorul îi îndeplinește toate cererile, altfel recunoștința sa nu va fi completă.

O persoană trebuie să se străduiască să vadă că toate neajunsurile sale sunt compensate de Creator. Numai atunci îi poate mulțumi sincer, iar aceasta este tocmai slujba rânduită de înțelepți în rugăciunile lor.

Se pare că rugăciunea și cererea, pe de o parte, și slujirea și lauda, pe de altă parte, sunt în contradicție. Căci rugăciunea și cererea sunt cu adevărat complete doar atunci când o persoană este literalmente copleșită de neajunsuri și dorințe. Cu totul altceva este când vine vorba de slujire și laudă - în astfel de momente, o persoană trebuie să-și aibă toate dorințele satisfăcute pentru ca recunoștința sa să fie sinceră.

Și trebuie să înțelegem de ce, de fapt, înțelepții au stabilit această secvență particulară de rugăciuni, care a fost nevoia ei și ce ne oferă această ordine? Și, de asemenea: cum pot fi împăcate aceste două contrarii?

ARI a spus: «Trebuie să existe «uși» în pântecele unei femei pentru a împiedica ieșirea fătului până când acesta este complet format și, de asemenea, ea trebuie să aibă «puterea» de a forma fătul.».

Și explică semnificația acestui lucru: în lumea materială, dacă, din cauza unei perturbări a sistemului reproducător al unei femei, aceasta are o sarcină spontană - adică fătul iese subdezvoltat - atunci acest proces nu poate fi numit naștere, deoarece fătul nu este viabil. Prin urmare, se spune că a avut loc un avort spontan, ceea ce înseamnă că fătul nu s-a născut, ci mai degrabă «a fost aruncat» («aruncat»).

Același lucru este valabil și în lumile spirituale. În «ibur» - perioada dezvoltării spirituale - există două niveluri:

a) de fapt «ibur», adică nivelul «statului mic», iar aceasta este adevărata sa formă.

b) Dar această stare este considerată insuficientă. Și dacă există vreo deficiență oriunde în sistemul sfințeniei, aceasta devine un cârlig pentru forțe întunecate, egoiste. Și atunci acestea pot duce la un «avort spontan», adică la o stare de «disperare», la o cădere. În lumile spirituale, un «avort spontan» se referă la un obiect spiritual a cărui cădere are loc înainte ca procesul dezvoltării sale să fie complet.

Prin urmare, trebuie să existe o forță spirituală care să susțină fructul, îndepărtând forțele egoiste de la el, dând embrionului spiritual un sentiment de perfecțiune, integritate, creștere.

Dar cum poate cineva să dea creștere unui făt într-o perioadă în care acesta nu poate primi încă nici măcar o mică parte din propria sa bogăție, din moment ce nu are încă dorințe pregătite, un vas în care să poată primi pentru a dărui?

Există o explicație pentru asta. Înțelepții spun că un făt în pântecele mamei sale mănâncă ceea ce mănâncă mama sa. După cum spune tratatul Gitin: «Fătul este coapsa mamei», ceea ce înseamnă că, în timp ce fătul se află în pântecele mamei, nu este o entitate separată, așa că primește tot ce are nevoie de la mamă - adică primește totul prin vasele materne.

Prin urmare, dacă fătul nu are încă dorințe care ar putea duce la dobândirea unei «mare averi», acesta o poate dobândi totuși prin dorințele obiectului spiritual superior, care este «mama» sa, deoarece fătul nu își manifestă deloc propriile proprietăți și este încă doar o parte integrantă a obiectului spiritual superior.

Și când fructul începe să crească, devine întreg, complet. Forțele întunecate nu mai au nicio influență asupra lui, așa că această stare de creștere se numește forță restrictivă, inhibitoare. Și această forță împiedică fructul spiritual să «cadă», la fel cum în lumea materială o mamă încearcă să protejeze copilul pe care îl poartă sub inimă, ca să nu i se întâmple ceva.

Din cele de mai sus, rezultă că există două stări în munca spirituală a unei persoane. Prima este starea adevărată în care se află o persoană, adică starea mică. În această stare, tot ceea ce gândește și face este perceput ca fiind simplă insignifianță, trivialitate. O persoană începe să simtă acest lucru atunci când vrea să urmeze calea Adevărului, adică calea muncii spirituale. Atunci începe să vadă cât de departe este de conceptul dorinței de a dărui, cât de neputincioasă este să întreprindă vreo acțiune de a dărui. Și acesta se numește nivelul adevărului, adică aceasta este starea adevărată în care se află.

Așa cum am menționat deja, în timpul stării minore, klipot-urile au o influență asupra celor aflați în această stare și pot provoca un «avort spontan». Prin urmare, o persoană care a început să urmeze calea Adevărului se află într-o stare de copilărie spirituală, iar forțele egoiste care acționează asupra lor pot provoca un «avort spontan». Aceasta înseamnă că o persoană poate cădea de la nivelul spiritual la care se află în prezent. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci persoana trebuie să-și înceapă din nou munca spirituală, ca și cum nu ar fi început niciodată să-L slujească pe Creator.

Prin urmare, există o forță care protejează «fructul» spiritual de cădere. O persoană trebuie să aibă un sentiment de plenitudine și perfecțiune, adică trebuie să simtă că nu are deficiențe în munca sa spirituală, că este acum aproape de Creator, că este complet unită cu El. Și nimeni nu îi poate spune că nu face progrese în slujirea Creatorului.

Altfel, se dovedește că o persoană își irosește eforturile, că este nepotrivită să-L slujească pe Creator și, prin urmare, ar trebui să fie discretă și să fie de acord cu toți ceilalți. Și de ce face această persoană atâta tam-tam despre dorința de a fi la un nivel superior maselor? În plus, nu obține absolut nicio satisfacție din munca sa spirituală.

«Acest lucru îți dă puterea de a primi gândurile și dorințele care ar trebui să te conducă dincolo de slujirea maselor, astfel încât să te îndrepți mai departe spre Adevăr - și este adevărat că acesta se numește «adevăr». Totuși, vezi că, deși vrei să urmezi calea Adevărului, nu ești pregătit pentru asta, fie din cauza lipsei de abilitate, fie a puterii insuficiente de a-ți depăși natura, al cărei fundament este egoismul. Prin urmare, abandonează această muncă spirituală și întoarce-te la starea maselor; nu deveni arogant, ci mai degrabă abate-te de la această cale.».

Și pentru a împiedica o persoană să cadă sub puterea acestor gânduri, are nevoie de o forță restrictivă - adică trebuie să creadă, cu o credință mai presus de cunoaștere, că a început să avanseze pe calea Adevărului și că acesta este un succes foarte mare și important. Și nu au cum să aprecieze importanța faptului că au început să meargă pe această cale. Pentru că acest lucru necesită o dorință corectată, plină de lumina Creatorului.

Dar toate acestea se referă la perioada în care discuția era despre dorințele pentru cel mai înalt obiect spiritual, adică Creatorul știe când o anumită persoană ar trebui să simtă unirea cu El. În propriile dorințe, o persoană se simte mult mai rău decât înainte, când urma calea obișnuită, ca toți ceilalți, când simțea în fiecare zi că adaugă ceva la respectarea Torei și a Poruncilor. Acum, când o persoană a început să meargă pe propria cale, adică să cântărească constant cât de mult poate face în Numele Creatorului, cât de mult poate scăpa de egoism, totul arată complet diferit în această perioadă.

Și apoi, în funcție de cât de aproape s-a apropiat de Adevăr, începe să recunoască adevărul, și anume că omul nu poate scăpa de puterea egoismului. Cu toate acestea, folosind dorințe superioare, adică prin credință mai presus de cunoaștere, omul se poate înălța și spune: «Ceea ce îi dau Creatorului este foarte important pentru mine și vreau ca Creatorul să mă aducă mai aproape de Sine. Sunt încrezător că Creatorul știe când va veni momentul meu să simt că m-a adus mai aproape. Între timp, cred că Creatorul știe ce este bine pentru mine.”.

Trebuie să cred că Creatorul mă tratează cu atributul de «Bunătate și Făcătorul de Bine». Și dacă cred aceasta, atunci El îmi va da un semn, astfel încât să-L pot mulțumi și lăuda pe Creator.

Și, bineînțeles, trebuie să înțelegem că acest lucru este spre propriul nostru beneficiu, că prin credință ne putem atinge scopul - să primim pentru a da. Creatorul ne-ar putea călăuzi nu prin credință, ci prin cunoaștere, totuși nu este cazul.

Și acum a venit momentul să înțelegem răspunsul la întrebarea pe care am pus-o la început. De ce sunt necesare două concepte contradictorii? Pe de o parte, trebuie să urmăm calea adevărului, adică să ne recunoaștem adevărata stare, în care simțim că nici nu ne îndepărtăm de egoism, nici nu ne apropiem de iubirea aproapelui.

Vedem că spiritualitatea nu este încă foarte importantă pentru noi. Simțim o mare lipsă. Regretăm acest lucru și suntem dureroși de cât de departe suntem de Creator. Și toate acestea se numesc adevăr; înseamnă că ne percepem starea în conformitate cu propriile noastre simțuri, cu sentimentele noastre.

Ni se dă și calea credinței, mai presus de cunoaștere, adică să ignorăm sentimentele și percepțiile noastre. După cum spune proverbul, «Ochii nu văd, urechile nu aud», ceea ce înseamnă că trebuie să credem că Creatorul ne privește și El știe ce este bine pentru noi și ce este rău. Prin urmare, Creatorul vrea să-mi experimentez starea așa cum o experimentez. Și personal, cum mă simt nu este important pentru mine, pentru că vreau să-I fac pe plac Creatorului.

Prin urmare, cel mai important lucru pe care trebuie să-l fac este să slujesc în numele Creatorului. Și, deși simt că nu există perfecțiune în munca mea, totuși, în percepția Celui Preaînalt, adică din perspectiva Celui Preaînalt, mă aflu într-o stare de perfecțiune. Prin urmare, am dreptul să-L slujesc pe Rege, chiar și în cea mai umilă poziție. Consider că este un mare merit faptul că Creatorul mi-a dat oportunitatea de a mă apropia puțin mai mult de El.

Așadar, acum putem înțelege ce sunt adevărul și credința. Adevărul este atunci când o persoană își vede adevărata situație și, prin urmare, are oportunitatea de a se ruga sincer, pentru că atunci simte o deficiență care trebuie umplută. Prin urmare, o persoană se poate ruga Creatorului și Îl poate ruga să-i umple deficiența și apoi poate urca treptele Sfințeniei. Credința este un nivel de integritate, perfecțiune, care oferă unei persoane oportunitatea de a-L mulțumi și de a-L lăuda sincer pe Creator și apoi se poate bucura.