Lasă un om să-și vândă acoperișul casei

Articolul 9, 1984.

Rabinul Yehuda a spus în numele lui Rav: «Un om va vinde întotdeauna acoperișul (grinzile) casei sale pentru a-și cumpăra încălțăminte pentru picioare» (Șabat). Trebuie să înțelegem ce sunt «grinzile casei cuiva» și importanța încălțămintei, astfel încât să merite să vinzi grinzile casei tale pentru ele.

Să explicăm acest lucru din perspectiva muncii spirituale. Buștenii casei cuiva semnifică «întâmplări», adică ceea ce i se întâmplă unei persoane în casa sa. Prin «persoană», înțelegem, pe de o parte, cunoștințele și rațiunea sa și, pe de altă parte, sentimentele sale, ceea ce o persoană simte în inima sa: dacă se simte bine sau rău. Aceste evenimente care i se întâmplă unei persoane trezesc întrebări despre viața de zi cu zi. Aceste întrebări privesc relația dintre o persoană și Creator și dintre o persoană și alte persoane.

Când o persoană se plânge Creatorului de ce nu îi satisface toate nevoile, înseamnă că ea crede că Creatorul ar trebui să-i umple ceea ce simte că îi lipsește. Uneori, ei cred că situația lor este foarte precară în comparație cu a altora, crezând că alții sunt la un nivel superior lor.

Se pare că se află în poziția de «spioni» (meraglim), care vorbesc despre Autoritatea Supremă, deoarece nu simte bunătate și plăcere în viața sa și îi este greu să spună: «Doar bunătatea și mila să mă însoțească în toate zilele vieții mele» (Teilim 23), și se pare că se află în poziția de «spioni».

Înțelepții (Berachot 54) au afirmat că trebuie binecuvântat răul ca și cum ar fi bine. Iudaismul se bazează pe credința mai presus de rațiune - adică, nu se bazează pe ceea ce ne face rațiunea să gândim, să spunem și să facem, ci mai degrabă crede într-o Autoritate Superioară, care poate face doar binele. Numai cel care «justifică» Autoritatea Superioară, adică cel care vede doar binele atât în bine, cât și în rău, este demn să înțeleagă și să experimenteze bunătatea și plăcerea.

Baal HaSulam a spus o parabolă despre un om care are o nemulțumire față de Creator pentru că El nu-i îndeplinește cererile. Este ca un om care merge pe stradă cu un copil mic, iar copilul plânge amarnic, iar toți cei care trec pe acolo și se uită la tată gândesc: «Ce om crud! Poate asculta calm plânsetele copilului său și nu-i acordă atenție.» Se pare că plânsetele copilului trec prin minte, dar nu și tatălui copilului.

În cele din urmă, trecătorii nu au mai putut suporta și l-au întrebat pe tatăl copilului: «Unde este mila Ta?» La care bărbatul a răspuns: «Ce să fac dacă fiul meu iubit, pe care îl prețuiesc ca lumina ochilor mei, îmi cere un ac ca să-și zgârie ochiul? Oare ignorarea cererii lui mă face crud? La urma urmei, dacă am milă de el și îi dau un ac, își va scoate ochii și va orbi.».

Prin urmare, trebuie să credem că tot ceea ce face Creatorul pentru noi este spre binele nostru; cu toate acestea, trebuie să-I cerem să ne îndepărteze necazurile care ne-au abătut. Dar trebuie să recunoaștem că rugăciunea noastră este un lucru, iar răspunsul la acea rugăciune este altul. Adică, am făcut ceea ce eram obligați să facem, l-am rugat pe Creator, dar El, așa cum spune parabola, va face ceea ce este spre binele nostru.

Același lucru este valabil și pentru relațiile dintre o persoană și tovarășii săi. Am menționat mai sus că «un om își va vinde grinzile casei și își va cumpăra pantofi pentru picioare». Acest lucru se aplică tuturor tipurilor de relații dintre o persoană și tovarășii săi. Să presupunem că o persoană depune mult efort în viața tovarășilor săi și nu vede nicio reacție din partea lor; i se pare că nu se comportă așa cum ar trebui. I se pare că tovarășii săi nu se comportă unii față de alții așa cum ar trebui într-un grup, ci mai degrabă ca oamenii obișnuiți.

O astfel de persoană începe să simtă că numai el își iubește camarazii, în timp ce ceilalți nu fac nimic pentru a promova acest lucru. Aceasta se numește «a fi cercetaș», adică își spionează camarazii, urmărind cum îndeplinesc porunca «iubește-ți aproapele». Are chiar senzația că camarazii săi vorbesc greșit.

Adevărul este că dragostea unei persoane pentru un prieten se bazează pe dragostea de sine. Prin urmare, verifică constant: ce a câștigat iubind pe altcineva?

Și ar trebui să fie așa: am nevoie de dragoste pentru aproapele meu, așa că sunt interesat de grupul care a fost creat pentru a putea vedea cum fiecare dintre noi depune eforturi pentru un tovarăș și, privind la asta, micile mele lăstari de dragoste pentru aproapele meu cresc treptat și, în timp, voi putea face mult mai mult pentru binele altora decât îmi stă în putere.

Acum văd că nu am câștigat nimic pentru că văd că nimeni nu o face bine, așa că va fi mai bine dacă nu rămân alături de ei și nu le dobândesc calitățile.

Răspunsul nu poate fi decât acesta: cineva a adunat în mod deliberat chiar acești oameni potriviți acestui scop, adică în fiecare dintre ei există o scânteie de iubire pentru aproapele lor, dar această scânteie în sine nu poate aprinde flacăra iubirii care ar străluci, așa că acești oameni au fost de acord să se unească pentru a se contopi într-o singură flacără mare.

Baal HaSulam a întrebat odată ce înseamnă să faci un legământ între doi prieteni. Tora spune: «Și Avraam a luat oi și vite și le-a dat lui Abimelec, și amândoi au făcut un legământ» (Vaira). La urma urmei, dacă doi oameni se iubesc, atunci, desigur, își fac bine unul altuia.

Dacă nu există iubire între ei sau, dintr-un anumit motiv, iubirea lor a slăbit, atunci cu siguranță nu fac nimic bun unul pentru celălalt. Așadar, cum îi poate ajuta un legământ? Însuși Baal HaSulam a răspuns că legământul în care intră acum nu este pentru momentul în care amândoi se iubesc și, în principiu, nu au nevoie de un legământ, ci pentru viitor. Pentru că, după un timp, se poate întâmpla să nu mai simtă iubirea pe care o simt acum și atunci vor avea nevoie de un legământ.

Cât despre problema grupului, deși nu simțim iubire acum așa cum o simțeam când a fost creat grupul, totuși, fiecare trebuie să-și depășească propria opinie și să acționeze mai presus de cunoaștere («lemala miadaat»), iar atunci totul se va corecta și toată lumea va începe să vadă doar binele în camarazii săi.

Acum înțelegem ce au spus înțelepții: «Un om își va vinde întotdeauna grinzile casei și își va cumpăra încălțăminte pentru picioare». Cuvântul «minalav» (încălțămintea lui) este înrudit cu cuvântul «neilat» (acoperire). Un om își spionează camarazii (supraveghere - «rigul» din cuvântul «reglaim» - picioare). Aceasta înseamnă că se referă la toate incidentele din interacțiunile sale cu camarazii săi; adică, tot ceea ce «spionii» au spus despre camarazii săi, el «vinde» toate acestea, adică renunță complet la ele.

Asta înseamnă că va ieși din situațiile în care l-au condus «picioarele» (reglav) și își va dobândi «încălțăminte» (minalav) pentru picioare. Asta înseamnă că își va acoperi picioarele - se va asigura că «spionii» nu se vor mai amesteca în relațiile sale cu camarazii săi. Și își va «acoperi» toate nemulțumirile și întrebările, iar apoi totul se va așeza la locul lui și va domni pacea.