Încredere

---

Este scris în Zohar (Toldot, v. 53, pp. 122-124): «Rabinul Elazar a spus: »Fericit este omul a cărui putere și încredere sunt în Creator«. Această încredere poate fi similară cu cea a lui Hanania, Mișael și Azaria, care au susținut că Creatorul îi va salva cu siguranță de Foc. Dar nu este așa, căci dacă El nu îi salvează și nu se unește cu ei, atunci nu ar fi numele Creatorului binecuvântat în ochii lor? Prin urmare, când și-au dat seama că au vorbit necorespunzător, s-au corectat și au spus că, indiferent dacă Creatorul îi salvează sau nu, ei Îl vor venera pe El, și nu pe umbra Lui - adică, pe El Însuși, și nu pe propria lor idee despre cum ar trebui să fie El.«.

Prin urmare, o persoană ar trebui să fie încrezătoare nu că Creatorul o va salva sau va face ceva anume pentru ea, ci că Creatorul o va ajuta așa cum Creatorul Însuși consideră de cuviință, cu condiția, desigur, ca acea persoană să se străduiască să îndeplinească poruncile Torei și să urmeze calea adevărului. Și apoi, din moment ce o persoană a venit să se purifice, va fi ajutată. Pe acest ajutor de la Creator trebuie să se bazeze o persoană. Și nu ar trebui să aibă încredere în nimeni altcineva decât în Creator. După cum se spune: «Puterea unei persoane este în Creator».

Este scris că este necesar să se deschidă calea către inimă. Aceasta înseamnă că o persoană trebuie să-și facă inima curată, astfel încât să fie liberă de orice amestec de dorințe străine. Astfel, inima este ca o cale bine ordonată, de-a lungul căreia cineva poate naviga oriunde are nevoie, fie la dreapta, fie la stânga. Și indiferent dacă Creatorul le acordă bine sau nu, în orice caz, inima unei persoane trebuie să fie bine ordonată și pregătită și în niciun caz nu ar trebui să fie pătată de dorințe îndreptate către altceva decât Creatorul.

Binecuvântat este omul a cărui putere este în Creator. După cum este scris: «Creatorul îi va da putere», adică în Tora. Puterea omului este în Creator. Aceasta înseamnă că omul trebuie să se angajeze în Tora de dragul numelui Creatorului, adică de dragul Șechinah, numită după numele Creatorului. Căci oricine se angajează în Tora și nu se străduiește să facă acest lucru de dragul numelui Creatorului ar fi fost mai bine să nu se fi născut niciodată. A face o cale în inimă, așa cum este scris: «a face loc unui călăreț noaptea», înseamnă a-L înălța pe Creator noaptea, adică atunci când plăcerea în propriile dorințe nu strălucește asupra cuiva.

«Calea inimii» înseamnă, de asemenea, că, atunci când studiezi Tora, cineva ar trebui să intenționeze să-L înalțe pe Creator, să-L facă cel mai venerat și mai mare din lume. În inima ta, atunci când studiezi Tora, cineva ar trebui să intenționeze să aducă lumii un sentiment al perfecțiunii nemărginite a Creatorului, astfel încât numele Său să fie înălțat pretutindeni. După cum este scris: «Pământul va fi plin de cunoașterea Creatorului». Atunci se vor împlini cuvintele: «Și Creatorul va fi Rege peste tot pământul».

Conform celor de mai sus, este dificil de înțeles ce este încrederea și de ce Zoharul spune că «o persoană nu ar trebui să fie încrezătoare că Creatorul o va salva și nici că El va face ceva anume pentru ea». Astfel, vedem că cineva care cere ajutorul unui prieten bun, cu inimă bună, are cu siguranță încredere în el, că acesta îl va ajuta. Dar cum se poate baza cineva pe prietenul său, chiar și atunci când acesta nu reușește să facă ceea ce i se cere, așa cum este scris: «Omul nu va avea încredere și nu va zice: »Creatorul mă va salva...»”.

De asemenea, este dificil de înțeles ce este scris: «O persoană nu ar trebui să aibă încredere în nimeni altcineva decât în Creator». După cum se spune: «Puterea unei persoane este în Creator». Pe de o parte, o persoană nu ar trebui să spună că Creatorul o va salva; adică, ar trebui să aibă încredere în Creator, chiar dacă Creatorul nu o salvează.

Dar, în plus, o persoană nu ar trebui să se bazeze pe nimeni altcineva, chiar dacă acel altcineva îl va salva și îl va ajuta, fără îndoială. Ca și cum ar exista cineva absolut, fără îndoială, capabil să salveze o persoană și, prin urmare, a te baza pe acel altcineva este interzis. Cineva se poate baza doar pe Creator, chiar fără a ști dacă El va salva. Dar există oare altcineva în lume, în afară de Creator, capabil să salveze o persoană de la moartea spirituală?

Pentru a înțelege cuvintele Zoharului, trebuie mai întâi să ne amintim scopul creației. Adică, procesul de creație are un Scop, atât din partea Creatorului - ceea ce El dorește de la această creație - cât și din partea creațiilor - ceea ce trebuie să realizeze. Să spunem, Scopul lor, chiar scopul pentru care au fost create.

Se știe că Creatorul dorește să le facă pe plac creaturilor Sale, a căror creație are ca scop să le ofere bunătate și plăcere. Și, din moment ce El dorește ca bunătatea pe care le-o dăruiește să fie perfectă, este necesară o corecție, care constă în a se asigura că, până când creaturile nu vor fi capabile să primească de dragul Creatorului, ele nu vor primi nicio bunătate sau plăcere. Și acest lucru este necesar deoarece, prin însăși natura sa, ramura (efectul) se străduiește să semene cu rădăcina (cauza). Și, din moment ce cauza creației este dorința de a oferi plăcere Pentru creație, aceste creații simt disconfort din cauza procesului de primire. Prin urmare, a fost făcută o corecție numită «reducere» și este nevoie de un ecran care să permită primirea doar de dragul de a dărui Creatorului și să ofere creațiilor oportunitatea de a se bucura de toată bunătatea și plăcerea care există în designul creației.

Scopul creației este de a realiza o uniune, numită coincidență a proprietăților, cu Creatorul. Adică, așa cum Creatorul dorește să încânte creația, tot așa și creația trebuie să atingă o stare în care toate dorințele sale sunt îndreptate spre aducerea plăcerii Creatorului.

Prin urmare, cei care doresc să pornească pe calea adevărului, să atingă unitatea cu Creatorul, trebuie să se antreneze pentru a se asigura că toate gândurile, cuvintele și acțiunile lor sunt intenționate, prin îndeplinirea poruncilor și studiul Torei, pentru a aduce bucurie Creatorului. Mai mult, nu trebuie să calculeze ce pot primi de la Creator în schimbul dorinței lor de a-I aduce bucurie, nici nu ar trebui să se gândească la ceea ce le va da Creatorul și nici nu ar trebui să poată lua nimic din domeniul Creatorului în al lor. Aceasta ar crea două domenii - dorința altruistă a Creatorului și dorințele egoiste ale creației - iar acest lucru contrazice unitatea, deoarece unitatea semnifică unitate, atunci când un întreg iese la iveală din două lucruri unite.

Două posesiuni înseamnă divizare. Prin urmare, pentru că se gândesc la ei înșiși, se străduiesc să obțină ceva de la Creator pentru propria lor posesiune - și primind o astfel de posesiune, devin și mai separați de Creator decât erau înainte.

Acum, cuvintele din Zohar devin clare: «Caritatea este un păcat dacă cei care fac bine o fac de dragul lor». Se pune întrebarea: de ce nu este suficient, să zicem, să refuzi plata în bani pentru munca cuiva în lumea noastră? Pentru că, dacă scopul nu este de a face bine, ci de a primi o recompensă - adică, dacă cineva face bine altuia nu de dragul lui, ci pentru sine, de dragul recompensei așteptate - atunci nu contează care este acea plată - bani, onoare sau o recompensă spirituală anticipată. Important este dacă o persoană primește sau nu o recompensă pentru dorința sa egoistă.

Încă trebuie să ne dăm seama de ce se numește asta păcat. Așadar, ar fi mai bine dacă oamenii nu ar face deloc fapte bune? Poate o faptă bună să fie cu adevărat o crimă? Atunci de ce se numește păcat?

Și astfel, conform a ceea ce am explicat despre oamenii care doresc să urmeze calea adevărului, adică să merite unirea cu Creatorul, atingând calități identice cu ale Sale, rezultă că atunci când stau și nu fac nimic, fără a cere nimic pentru egoismul lor, nu se distanțează de Creator. Totuși, dacă fac un bine, ei cer astfel Creatorului să le ofere un fel de recompensă, pentru a le îndeplini dorința. Rezultă că ei cer ceva care îi va distanța de Creator. Prin urmare, o astfel de «faptă bună» se numește păcat. Totuși, aceasta nu se referă la îndeplinirea Mițvot și la studiul Torei. După cum au spus înțelepții, în orice caz, o persoană trebuie să se angajeze în Tora și să îndeplinească Mițvot, chiar dacă nu o face de dragul Creatorului. Căci prin efectuarea de acțiuni «nu de dragul Creatorului», ei ajung la acțiuni «de dragul Creatorului».

Totuși, conform naturii umane, nicio acțiune nu este posibilă fără plăcere. Așadar, cum este posibil să muncești de dragul de a dărui fără a primi vreo recompensă pentru propriile dorințe? Cum poate cineva să abolească puterea propriilor dorințe, astfel încât întreaga inimă să aparțină exclusiv Creatorului? Ce motivează o persoană în acest caz, ce îi dă puterea de a munci, energia de a face ceva pentru Creator?

Această energie, care dă unei persoane puterea de a munci, trebuie să fie faptul că o persoană Îi slujește Creatorului. Și, din moment ce Creatorul a sădit în natura umană un sentiment de mare plăcere în a servi o persoană importantă, corespunzător unui sentiment al importanței Creatorului, o persoană simte plăcere în munca efectuată de dragul Creatorului.

Această plăcere, primită din slujirea Creatorului, constă în faptul că, cu cât Creatorul este mai important în ochii unei persoane, cu atât mai mult o persoană își dorește să se anuleze în fața Lui. Prin urmare, Toată plăcerea pe care o primește o persoană slujind Creatorului nu cade sub controlul propriilor sale dorințe, deoarece, în conformitate cu măreția și importanța Creatorului și ca o consecință a faptului că o persoană dorește să se anuleze în fața Lui, conform acestui fapt, rămâne în inima unei persoane un loc doar pentru Creator.

Însă în momentul în care o persoană dorește să primească un fel de recompensă de la Creator pentru munca sa, dorințele sale cad imediat sub influența a două puteri distincte. Se pare că, în loc să atingă unitatea cu Creatorul, o persoană se distanțează de El. Și acesta este exact opusul scopului pe care creația ar trebui să îl atingă.

Prin urmare, doar capacitatea de a dărui Creatorului este motivul care îi dă unei persoane puterea de a munci. Dar înainte ca o persoană să ajungă la un simț al măreției Creatorului, ea se află în război cu egoismul său, deoarece egoismul său refuză să muncească fără compensație. Și nu poate munci din marea plăcere de a-L sluji pe Creator, deoarece îi lipsește un simț al măreției Creatorului. Și mai aproape de adevăr ar fi să spunem că unei astfel de persoane îi lipsește credința în controlul Creatorului asupra întregii lumi.

După cum au spus înțelepții: «Să știi că deasupra ta este un ochi care vede și o ureche care aude și toate faptele tale sunt înregistrate într-o carte.» Când o persoană crede că există un Conducător în lume, atunci totul depinde de cât de mare și important este acest Conducător. Dar chiar dacă o persoană are pur și simplu credință în Conducătorul lumii, chiar dacă nu ia în considerare măreția Lui, însăși această credință aduce deja un sentiment al importanței Creatorului. Și atunci o persoană are deja puterea de a munci și de a-L sluji pe Creator.

Și din moment ce îi lipsește credința, adică credința sa este doar parțială (vezi «Prefața la ETS», p. 14), atunci când această persoană vrea să muncească de dragul de a dărui, egoismul său iese imediat la iveală și strigă: «Ești nebun să muncești gratuit? Ceea ce spui despre dorința de a-L sluji pe Creator, că aceasta în sine este o recompensă extraordinară, poate fi spus doar despre cineva care simte Creatorul, care simte că Creatorul îl privește pe el și fiecare mișcare pe care o face. Ei spun despre o astfel de persoană că o astfel de persoană lucrează, pentru că este un mare merit pentru ea să facă ceva pentru Creator, dar asta nu se aplică în cazul tău.».

Și aceasta duce la un război cu răul, în care uneori o persoană învinge egoismul, iar alteori egoismul prevalează. O persoană obiectează la egoism: «Tu ești de vină pentru incapacitatea mea de a simți măreția Creatorului, pentru că tu dorești să dobândești totul de dragul tău, ceea ce se numește a primi de dragul tău. Dar această dorință este ascunsă. Este imposibil să vezi adevărul din ea. Prin urmare, lasă-mă să scap de sub controlul tău. Și hai să începem să lucrăm de dragul dăruirii. Atunci vei vedea importanța și măreția Creatorului. Și atunci tu însuți vei fi de acord cu mine că merită să-I slujești Creatorului, că nu există nimic mai important în lume.».

Dar când o persoană vrea să muncească doar de dragul de a dărui, fără a primi nimic în schimb, și ia în considerare doar plăcerea pe care Creatorul o obține din munca sa, fără nicio considerație pentru sine, cum poate ști dacă urmează cu adevărat această cale? Poate că se înșeală pe sine, iar singura lor intenție este să primească. Atunci se află într-o stare de a dărui de dragul de a primi și nu urmează calea adevărului, unde toate dorințele umane sunt de a dărui de dragul de a dărui.

În aceasta, o persoană se poate testa pe sine și intențiile sale. Pentru că atunci când se roagă Creatorului pentru ajutor în războiul împotriva răului său, pentru ca egoismul său să nu vină și să încerce să-i controleze cu afirmațiile sale despre muncă, atunci când îi cere Creatorului să le acorde dorința de a lucra pentru El cu toată inima și sufletul, atunci, desigur, această rugăciune nu poate avea loc fără certitudinea că Creatorul o aude. Altfel, dacă nu au certitudinea că Creatorul îi aude, nu se pot ruga.

Atunci o persoană vede că rugăciunea sa a rămas neascultată, că nimeni nu îi răspunde așa cum înțelege ea că ar trebui, oferindu-i ceea ce cere. Pentru că Creatorul este bun și, dacă ar fi ascultat-o, cu siguranță le-ar fi dat ceea ce au cerut. Așadar, de ce nu le-a răspuns la rugăciune? Este oare posibil să spunem că nu o aude?

O persoană trebuie să creadă că Creatorul îi aude rugăciunea. După cum se spune: «În mila Ta, Tu auzi rugăciunea fiecărei guri a poporului lui Israel». Pur și simplu trebuie să creadă în versetul care spune: «Gândurile mele nu sunt gândurile tale». Adică, Creatorul știe ce este bine pentru o persoană, pe calea ei spre perfecțiune, și ce ar putea împiedica acest lucru.

S-ar putea spune că Creatorul aude întotdeauna și răspunde întotdeauna, făcând ceea ce este mai bine pentru o persoană. Și trebuie să credem că Creatorul dorește ca o persoană să experimenteze toate stările pe care le experimentează în propriile simțuri, deoarece acest lucru este în beneficiul persoanei în sine.

Prin urmare, cel mai important lucru pentru care o persoană trebuie să se bazeze pe Creator este încrederea că Creatorul îi aude și îi răspunde la rugăciune. Nu în funcție de modul în care o persoană înțelege acest lucru, ci în funcție de ceea ce Creatorul consideră necesar să îi ofere. Se pare că principalul lucru în care o persoană ar trebui să aibă încredere în Creator este că El îi ajută pe toți, așa cum este scris - «milă în toate acțiunile Sale», bazându-se nu pe faptul că Creatorul va ajuta, conform minții unei persoane, ci pe faptul că El va face ceea ce este mai bine în ochii Săi.

Totuși, există și cei care cred că încrederea se referă la ceea ce o persoană consideră că îi lipsește, ceea ce înseamnă că o persoană poate fi oarecum încrezătoare că va primi ceea ce îi lipsește. Dacă nu cred că Creatorul este obligat să-i ajute cu ceea ce cred că au nevoie, atunci aceasta nu se numește încredere sau credință în Creator. Acești oameni cred că o persoană trebuie să fie încrezătoare că Creatorul îi va da ceea ce își dorește.

Acum putem înțelege cuvintele Zoharului: «Nimeni să nu aibă încredere că Creatorul îl va salva sau va face una sau alta pentru el. Încrederea unei persoane ar trebui să fie în Creatorul Însuși, că Creatorul o va ajuta după cum este necesar.» Și citează opiniile lui Hanania, Mișael și Azaria, care au spus că, indiferent dacă Creatorul îi salvează sau nu, ei vor avea totuși încredere în El. Zoharul spune, de asemenea, că «cine vine să se purifice este ajutat» și o persoană ar trebui să aibă încredere în Creator, că El îl va ajuta, El și nimeni altcineva.

După cum este scris, «Puterea omului este în Creator». De ce atunci, așa cum am întrebat deja, este scris că «omul nu ar trebui să-și pună încrederea în nimeni altcineva decât în Creator»? Ca și cum ar exista cineva capabil să-l salveze pe om de «focul iadului», adică de dorința de autosatisfacție, care a fost cererea lui Hanania, Mișael și Azaria și, prin urmare, există o interdicție de a se baza pe acest alt om.

Ideea este că oricine vrea să meargă pe calea adevărului, oricine se străduiește să facă totul exclusiv de dragul Creatorului - adică exclusiv de dragul dăruirii și niciodată de dragul său - trebuie să creadă că Creatorul știe mai bine decât el ce să-i dea și ce nu. Prin urmare, starea actuală a unei persoane ar trebui să fie lipsită de importanță. Pentru a nu se înșela pe sine, pentru a vedea constant dacă merge pe calea dăruirii către Creator, o persoană trebuie să se testeze. Iar acest test constă în a se asigura că, indiferent de starea sa actuală, se află în bucurie.

Și trebuie să fie încrezător că aceasta este, desigur, voința Creatorului. O persoană trebuie să spună: tot ce am nevoie este să fac un efort și să mă rog Creatorului, indiferent de starea mea. Să mă rog pentru ceva ce o persoană poate înțelege și să aibă încredere în Creator, că El o va ajuta. Și în ce constă acest ajutor, numai Creatorul știe, nu persoana în sine. Tocmai aici rezidă capacitatea unei persoane de a se examina: dacă se angajează în Tora și mitzvot cu intenția de a dărui Creatorului sau cu intenția de a primi beneficii personale - adică, cu intenția de a da de dragul de a primi.

Prin urmare, atunci când o persoană își organizează munca, intenționând să adreseze o rugăciune Creatorului, trebuie să aibă încredere în Creator, că El îi va accepta rugăciunea. Și această încredere trebuie să se bazeze pe opinia Creatorului, nu pe opinia altcuiva. Acest «celălalt» este persoana însăși. Cu alte cuvinte, încrederea trebuie să fie că Creatorul va ajuta în modul în care El înțelege, nu în modul în care persoana înțelege.

Omul este numit «celălalt» deoarece înțelepții au spus: «Oricine combină numele Creatorului cu orice altceva va fi distrus din această lume». Prin urmare, totul trebuie făcut exclusiv de dragul Creatorului, fără nicio satisfacție personală, numită primire. Adică, chiar dacă o persoană, îndeplinind o poruncă, intenționează să o facă de dragul Creatorului, dar în același timp își dorește puțin pentru sine, ea «va fi distrusă din lume».

Ce înseamnă să fii «exterminat din lume»? Trebuie oare ca toți cei care nu reușesc să-și îmbine toate acțiunile cu intenția corectă să dispară din lume? Aici este necesar să clarificăm la ce lume se face referire. Conform învățăturii noastre, aceasta se referă la lumea eternă, numită lumea Creatorului. În această lume, este cunoscut numele Creatorului, numit «binele și aducătorul de bine». Și acolo este revelat planul Creatorului, adică dorința Sa de a-Și încânta creația.

Lumea a fost creată în acest scop, iar omul dispare din această lume – adică, nu poate fi demn de revelația bunătății și a plăcerii – din cauza unei corecții care constă în îngustarea luminii plăcerii, o corecție care a avut loc cu scopul de a fi demn de unirea cu Creatorul, adică de a deveni comparabil cu El în calități. Prin urmare, atunci când omul dorește să câștige puțin pentru sine, se distanțează în aceeași măsură de unirea cu Creatorul și nu mai poate fi demn de bunătatea și plăcerea inerente scopului creației. Despre o astfel de persoană se spune că «va fi distrusă din lumea Creatorului».

Când o persoană vrea să știe dacă se înșeală pe sine dorind să lucreze pentru Creator cu singura intenție de a-I aduce plăcere, atunci, desigur, atunci când se roagă Creatorului pentru ajutor, trebuie să fie încrezătoare că acesta îl va ajuta. Altfel, cum pot cere ajutor dacă nu sunt siguri că acesta îl va ajuta? Nu există loc pentru o astfel de rugăciune. O persoană nu poate implora ajutor dacă nu știe dacă cel căruia îi cere i-l poate oferi.

Prin urmare, o persoană trebuie să fie încrezătoare în timpul rugăciunii sale că Creatorul o va ajuta. Dacă o persoană vede că Creatorul nu o ajută, așa cum crede că ar trebui, atunci îl calomniază pe Creator, susținând că El nu îi aude rugăciunea. Prin urmare, spune Zoharul, o persoană trebuie să se roage Creatorului și să fie încrezătoare că El o va ajuta în modul necesar, adică în modul în care Creatorul Însuși îl înțelege, căci, la urma urmei, o persoană dorește doar să-I fie pe plac Creatorului și niciodată să se placă sieși.

Dacă da, atunci ce diferență face cum anume lucrează cineva pentru Creator și ce Îi oferă? Prin urmare, trebuie să credem că, dacă Creatorul a decis că starea în care se află cineva este benefică, atunci nu contează ce criteriu folosește cineva pentru a determina ce este mai bine pentru Creator. Nu contează dacă Creatorul ne va ajuta, în conformitate cu propria înțelegere a modului de a-I aduce Creatorului o plăcere mai mare.

Prin urmare, o persoană trebuie să aibă încredere în Creator, că El o va ajuta în modul în care Creatorul Însuși îl înțelege. Aceasta se numește, în limbajul Zoharului, «a te baza pe Creator pentru a ajuta după cum este nevoie», adică a ghida o persoană către starea pe care Creatorul o consideră necesară. În aceeași stare în care se află o persoană în prezent, ea ar trebui să ceară ajutorul Creatorului. Adică, ar trebui să ceară Creatorului ceea ce crede că îi lipsește. Creatorul va face ceea ce trebuie făcut.

Când se poate spune că o persoană este de acord cu Creatorul și nu cere cu încăpățânare ajutorul Lui conform propriei înțelegeri? Tocmai atunci când o persoană cere ceea ce înțelege că are nevoie și se roagă Creatorului pentru ajutorul de care crede că are nevoie și, în același timp, își anulează dorința în fața Creatorului. Atunci se poate spune că o persoană are încredere în Creator că îi va oferi asistența necesară - adică, El o va ajuta nu în modul în care înțelege o persoană, ci în modul în care înțelege Creatorul.

Iată ce subliniază înțelepții (Pirkei Avot, Partea a 2-a): «Anulează-ți dorința înaintea dorinței Creatorului.» Dacă o persoană nu are nicio dorință de a realiza nimic cu ajutorul Creatorului atunci când își adresează rugăciunea Lui, atunci înseamnă că nu are nimic de anulat înaintea dorinței Creatorului. Dar este acesta un neajuns? Dimpotrivă, ar fi mai logic să spunem că este cu siguranță mai bine pentru o persoană să fie de acord cu dorința Creatorului decât dacă ar avea o dorință diferită de dorința Creatorului, pe care ar trebui să o anuleze. Este ca și cum o persoană ar avea ceva rău în sine, iar această răutate trebuie ștearsă, cum ar spune. La urma urmei, ar fi mai bine dacă această răutate nu ar exista deloc.

Ideea este că, pentru ca dorința spirituală să poată fi umplută cu bunătate și plăcere, sunt necesare două condiții:

a) astfel încât această dorință să aibă o anumită «adâncime» (aviut), adică egoism – dorința de a se bucura;

b) astfel încât această dorință să aibă un «ecran», adică capacitatea de a primi nu în conformitate cu propria dorință de a se bucura, ci în conformitate cu faptul dacă acest lucru îi va aduce plăcere Creatorului, ceea ce se numește a primi de dragul de a dărui Creatorului.

Dacă o persoană nu are dorința de a primi, adică dacă îi lipsește dorința de plăcere, atunci nu este capabilă să primească cea mai înaltă lumină, deoarece nu există împlinire fără sentimentul lipsei acesteia. Prin urmare Este necesar să încercăm să creăm această deficiență în noi înșine, dorința ca Creatorul să ne apropie de Sine și să ne bucurăm de ceea ce El vrea să ofere creației. Omul tinde spre această plăcere, dar, în același timp, își lasă deoparte dorința și se bazează pe Creator, pe ajutorul Său, pe voința Creatorului de a-i oferi ceea ce este mai bine. Și atunci omul nu mai are nicio plângere că Creatorul nu l-a ajutat așa cum și-a dorit.

Aceasta este ceea ce se înțelege prin faptul că o persoană își anulează dorința și declară: «Fac propriul meu lucru, adică ceea ce cred că este benefic pentru mine. Totuși, înțeleg și sunt încrezător că Creatorul îmi cunoaște cu siguranță starea mai bine decât mine și sunt de acord să urmez această cale și să împlinesc poruncile, ca și cum Creatorul m-ar fi ajutat în modul în care cred că ar fi trebuit să răspundă la rugăciunea mea. Și chiar dacă văd că nu mi-a dat niciun răspuns la cererea mea, cred că Creatorul îmi aude rugăciunea și răspunde în modul cel mai potrivit pentru mine. Prin urmare, trebuie să mă rog întotdeauna Creatorului, astfel încât El să-mi ofere ajutorul pe care mi-l doresc, iar El mă ajută, dar numai în modul care, din punctul Lui de vedere, este cel mai potrivit pentru mine.”.

Se pune întrebarea: dacă Creatorul ajută într-un fel sau altul, conform voinței Sale, atunci de ce am nevoie de această rugăciune, de această cerere din inima omului? La urma urmei, Creatorul nu răspunde la această cerere a mea. Creatorul face ceea ce Îi este clar de la nivelul Său. Dar care este atunci beneficiul rugăciunii umane? De ce are Creatorul nevoie de ea, când cerem ceea ce considerăm necesar, iar El ne răspunde cu ceea ce înțelege că avem nevoie.

Este necesar să clarificăm aici că Rugăciunea este cererea noastră pentru ceea ce ne lipsește și știm exact ce anume ne lipsește, așa că ne îndreptăm către Creator pentru a ne răspunde la rugăciune. Și credem că, dacă El ne îndeplinește cererea, vom fi cei mai fericiți oameni, primind de la El tot ce ne-a lipsit.

De asemenea, este important să înțelegem că nu există lumină fără un vas, adică nu există plăcere fără dorința pentru ea. Se pare că, chiar dacă o persoană știe ce îi lipsește, tot nu este o dorință care poate fi împlinită. Adică, atunci când o persoană crede că îi lipsește ceva, nu este încă o dorință adevărată, deoarece o dorință adevărată este atunci când o persoană are nevoie disperată de ceva. Simplul fapt că îi lipsește ceva nu înseamnă că își dorește acel lucru. Deși există multe lucruri care ne lipsesc, asta nu înseamnă că le dorim - adică, avem o dorință care poate fi împlinită cu plăcere.

Să luăm, de exemplu, un cetățean al unei țări în care se organizează alegeri prezidențiale. Președintele a fost ales, dar a rămas un cetățean obișnuit, complet neafectat de eșecul său de a deveni președinte. Apoi, există un alt om din aceeași țară care spera să fie ales președinte. A depus mult efort în acest sens, apelând la toți prietenii și cunoștințele sale pentru a-l ajuta să devină președinte. Dar, în cele din urmă, nu a fost ales președinte; a rămas cu dorința sa. Există o mare diferență între aceste două persoane. Deși niciunul nu a devenit președinte, există o diferență uriașă între cineva care a depus mult efort pentru a deveni președinte, dar rămâne cu dorința sa neîmplinită și cineva care nu simte nicio durere pentru că nu a fost ales președinte. Adică, chiar dacă ar vrea să-l facă președinte, tot nu ar putea să o facă pentru că nu are capacitatea de a face ceea ce ar trebui să facă un președinte.

Prin urmare, dorința este vasul capabil să fie umplut cu plăcere. Dorința este reală doar atunci când o persoană tânjește să o realizeze, să o îndeplinească. Uneori, o persoană își dorește ceva și pare că are o dorință, dar această dorință nu este încă adevărată, nu este încă capabilă să fie împlinită.

O dorință este reală doar atunci când o persoană suferă din cauza incapacității de a o realiza. A realiza ceea ce o persoană are nevoie este împlinirea acelei dorințe și se numește plăcere. Și tocmai în măsura în care o persoană suferă din cauza faptului că nu are ceea ce își dorește, se poate bucura de realizarea acesteia.

Acum putem reveni la problema rugăciunii. Rugăciunea este cererea noastră de ajutor, adresată Creatorului, atunci când cerem ceea ce considerăm a fi cel mai bine pentru noi, crezând că El aude rugăciunea fiecăruia și ne bazăm pe El în aceasta. Totuși, nu ne bazăm pe obligația Creatorului de a ne ajuta, conform înțelegerii omenești, ci pe El să ne ajute conform înțelegerii Sale.

De ce, s-ar putea întreba cineva, ar trebui o persoană să se roage Creatorului pentru ajutor dacă Creatorul acționează întotdeauna conform înțelegerii Sale? Adevărul este că, prin rugăciune, nevoia de a realiza ceea ce își dorește crește. Se pare că atunci când o persoană își înmulțește rugăciunile, dorința sa crește și începe să simtă o nevoie tot mai mare pentru ceea ce se roagă. Cu toate acestea, când au început să ceară ca dorința lor să fie îndeplinită, nu aveau încă un simț al adevărului acestei dorințe. Pur și simplu au văzut că alții își doreau ceva și au auzit că ar trebui să-I ceară Creatorului acest lucru. Prin urmare, și ei au început să se roage Creatorului pentru împlinirea dorinței lor. Dar în inima lor nu exista niciun simț al adevărului acestei cereri.

Când o persoană își intensifică rugăciunile, începe să examineze dacă ceea ce cere îi lipsește cu adevărat, dacă este dorința sa principală sau dacă plăcerea pe care o caută este pur și simplu o extravaganță. Poate că scopul său principal este să fie ca masele - o persoană simplă care împlinește poruncile Sale - iar ceea ce cere acum este doar un fel de câștig spiritual suplimentar.

Și această atenție la rugăciunea adresată Creatorului conduce la realizarea faptului că cineva are nevoie cu adevărat de ajutorul Creatorului pentru a îndeplini orice acțiune spirituală. Rugăciunea cuiva atrage atenția asupra sa, asupra motivului rugăciunii: oare îi lipsește cu adevărat ceea ce se vorbește în rugăciunile compuse de înțelepți? Adică, îmi lipsește mie același lucru pe care le-a lipsit lor sau caut altceva - ceva ce egoismul meu cere, ceva ce înțelege ca merită cerut.

Se pare că, după multă rugăciune, o persoană începe să dezvolte o dorință reală, astfel încât începe să sufere de un sentiment de lipsă. Și abia atunci Într-o persoană se formează o dorință adevărată ca Creatorul să o aducă mai aproape de Sine. Și aceasta se numește ajutorul Creatorului, așa cum este scris în Zohar: «Ai încredere în Creator că El te va ajuta după cum este nevoie», adică toată încrederea ar trebui să fie în faptul că Creatorul va răspunde la rugăciunea unei persoane conform propriei Sale înțelegeri despre cum ar trebui să i se răspundă.

Acum să clarificăm restul cuvintelor din Zohar: «Creatorul va da putere poporului Său», adică Tora. Și mai departe: «Fericit este omul a cărui putere este în Creator». Aceasta înseamnă că cineva ar trebui să se angajeze în Tora «de dragul numelui Creatorului», adică de dragul Șechinah, numită «numele Creatorului».

De ce este scris «de dragul numelui Creatorului», adică de dragul Șechinah-ului, numită «nume»? La urma urmei, se știe că întreaga noastră intenție ar trebui să fie de dragul dăruirii către Creator. De ce atunci nu este scris «de dragul Creatorului», ci «de dragul numelui Său»? Rezultă că, atunci când studiem Tora și Mițvot, intenția noastră ar trebui să fie de dragul Șechinah-ului. Prin urmare, este necesar să înțelegem ce este Șechinah-ul. Și, de asemenea, este scris în Zohar că intenția în timpul Torei și Mițvot ar trebui să fie „să ridicăm Șechinah-ul din cenușă”. De ce atunci se spune „Șechinah” și nu Creatorul?

În Zohar este scris: «El este Prezentul (Shochen) și El este Prezența (Shechina).» Baal HaSulam a explicat că locul, sau dorința, în care este revelată prezența Creatorului se numește «Shechina». Prin urmare, Creatorul și Shechina sunt una și nu există nicio diferență între ele. Aceasta se numește lumină, adică atingerea Creatorului și vasul - dorințele - prin care are loc această atingere. Prin urmare, atunci când vorbim despre Creator, vorbim doar despre revelația Sa în vasele noastre - dorințele noastre.

Despre lumină, însă, nu se vorbește deloc fără dorința de a o găsi. Așadar, atunci când numim intenția creației, care constă în dorința de a încânta creația, «Lumea Infinitului», atunci vasul în care are loc atingerea întregii bunătăți și a tuturor plăcerilor care există în cadrul acestei intenții se numește «Malchut» și se numește «Shechina».

Creatorul dorește să încânte creațiile Sale și, pentru a face acest lucru, creaturilor le lipsesc doar vase - dorințe corectate capabile să primească această plăcere. Acest lucru se întâmplă din cauza contrastului de calități dintre destinatar și dătător. Prin urmare, bunătatea și plăcerea nu sunt revelate în lume și, prin urmare, răul există în lume: adică, omul percepe spiritualul, dăruirea, ca pe ceva rău, inacceptabil, în timp ce doar primirea de dragul sinelui este percepută ca fiind bună.

Și prin urmare, în starea lor necorectată, nu există nicio modalitate pentru o persoană de a face ceva de dragul dăruirii, deoarece nu se poate răni singură. Și din această cauză, bunătatea și plăcerea care vin de la Creator nu sunt revelate omului.

Se pare că Shechinah, numele Creatorului – «Binele și Aducătorul de Bine» – este ascuns omului în aceste stări de jos, «în exil». Prin urmare, atunci când o persoană începe să lucreze, chiar și într-un mod mic, de dragul dăruirii, ea începe imediat să simtă acest «exil» în munca sa și vrea să se ascundă, să scape de această stare. Acest lucru se întâmplă deoarece, în timp ce este cufundat în egoismul său, nu are niciun concept de muncă altruistă. Când începe să simtă că avansează în dăruire și nu primește nimic, un întuneric apare în fața ochilor săi și vrea să scape de această stare, ca o persoană care încearcă să scape din exil.

Așa cum cineva care a păcătuit împotriva autorității și a fost exilat drept pedeapsă se gândește constant cum să se întoarcă, tot așa cineva care simte că nu primește nimic din eforturile sale spirituale își pierde dorința de a munci și vrea să abandoneze complet studiile Cabalei. Această stare, atunci când o persoană experimentează gustul exilului în munca sa, este numită numele Creatorului - «Șechina» - a fi în exil.

Și astfel ne rugăm Creatorului și ne implicăm în Tora și mitzvot, astfel încât «Șechina să se ridice din cenușă». Șechina, numele Creatorului – «Binele și Aducătorul de Bine» – este revelată doar în dorințe altruiste. Totuși, ce ar trebui să facem dacă munca altruistă are gust de cenușă, gustul exilului? Aceasta este ceea ce se numește «Șechina în exil». Și atunci se caută să se evite această muncă spirituală, care constă în a dărui Creatorului.

Și de aceea fiecare dintre noi trebuie să ceară eliberare, adică fiecare să simtă că a ieșit din exil. Și asta înseamnă că Când este angajată într-o muncă altruistă, o persoană trebuie să simtă că se află în pământul lui Israel, adică dorința sa este să realizeze doar aspirația către Creator.. (Israel este tradus din ebraică ca «direct către Creator», iar pământul – «eretz» înseamnă dorință – «ratzon»).

Iar confirmarea, verificarea acestei dorințe este dacă o persoană poate din toată inima mea spuneți cuvintele (din binecuvântarea de după masă): «Îți mulțumim, Creatorul nostru, că le-ai dat părinților noștri o țară frumoasă, bună și vastă…» Și, pe lângă faptul că cerem eliberare universală, trebuie să ne rugăm și pentru fiecare dintre ei.

Se pare că în acel loc, adică în acele dorințe în care o persoană se simte exilată, în momentul în care își imaginează ce înseamnă să dăruiască, nu pentru sine, ci pentru Creator, gustă cenușă. În timpul eliberării și ieșirii din exil, adică în timpul corectării acestor dorințe, el, îndeplinind o muncă altruistă, se simte pe un «pământ frumos, bun și larg».

Sentimentul suferinței este numit țara exilului, din care tânjește neîncetat să scape. Ieșirea din exil, însă, este sosirea în «țara frumoasă, bună și blândă» numită Țara lui Israel, pentru care ei îi mulțumesc Creatorului. Acesta este genul de răscumpărare la care ar trebui să tindem!

Dar se pune o întrebare: De ce se simte cineva «gustul cenușii» în munca altruistă? De ce vrea cineva să scape de ea, precum cineva aflat în exil?

Și deși s-au dat deja multe răspunsuri la această întrebare, trebuie adăugat încă unul. Există o regulă conform căreia nu există lumină fără vas, adică nu există plăcere fără dorința pentru ea. Prin urmare, pentru a atinge eliberarea, trebuie mai întâi să mergem în exil, adică să experimentăm suferința muncii spirituale, împotriva căreia dorința de a primi, numită trup, se supără și protestează, pentru că este contrară naturii sale.

Există cei care se străduiesc să dăruiască. Și, în ciuda rezistenței egoismului lor, nu cedează cerințelor acestuia. Și, deși suferă din cauza acestei rezistențe, tot nu își abandonează preocupările, nu își încetează munca. Sunt mereu în război cu răul, uneori câștigând, alteori pierzând, experimentând suișuri și coborâșuri și niciodată neobosit.

Și nu sunt ca alți oameni care, văzând că egoismul lor se opune dăruirii, își încetează imediat eforturile. Astfel de oameni nu experimentează suferința pentru că nu muncesc, nu gustă gustul exilului. Sunt sub puterea propriului egoism, cedând rezistenței acestuia. Și sunt ca acei spioni care au calomniat pământul lui Israel.

Și, așa cum am explicat în articolele anterioare, unor astfel de oameni le lipsesc vasele adecvate - dorințele - în care ar putea experimenta răscumpărarea. Baal HaSulam scrie în cartea sa, Matan Torah, că exilul este «o absență care precede revelația Creatorului», care este răscumpărarea. Prin urmare, în ebraică, cuvântul «geula» (răscumpărare) este format din aceleași litere ca și cuvântul «gola» (exil) plus litera «aleph», care semnifică Creatorul - conducătorul lumii (din cuvântul «aluf» - conducător). Forma de absență, așadar, este doar o negare a revelației Creatorului.

Prin urmare, atunci când aducem mulțumiri Creatorului în binecuvântarea de după masă, spunem: «Căci Creatorul ne-a scos din țara Egiptului și ne-a eliberat din sclavie». Pentru a ajunge la «țara frumoasă, bună și spațioasă», trebuie mai întâi să trecem prin etapa formării dorințelor. Adică «să fim în țara Egiptului» și să ne simțim ca sclavii Faraonului - Regele Egiptului. Suferința în exil duce la nevoia de a ne întoarce către Creator, de a ne ruga pentru eliberarea din exil.. După cum este scris: «Și copiii lui Israel gemeau din cauza robiei și strigau – și strigătul lor s-a înălțat până la Domnul» (Șemot, 2:23). Rezultă că exilul este vasul, iar eliberarea este lumină și încântare.

Șechina este numele Creatorului. Se pune întrebarea: de ce este scris că atunci când cineva se angajează în Tora și mitzvot, trebuie să o facă de dragul Șechina? Răspunsul este că Creatorul și Șechina sunt una, că Șechina este dorința în care Creatorul este revelat.

Acest lucru poate fi înțeles folosind exemplul unei persoane numite înțeleaptă, bogată și generoasă. Reprezintă toate aceste nume altceva decât persoana în sine? Când înțelepciunea acestei persoane este revelată oamenilor, aceștia o numesc înțeleaptă; când generozitatea sa este revelată, o numesc generoasă și așa mai departe. Se dovedește că numele Creatorului este doar o anumită revelație a Lui.

---