Despre Yehuda

«Aceasta este pâinea săracă pe care au mâncat-o părinții noștri în țara Egiptului.» [Hagada de Paște]:

Căci porunca de a mânca matzah a fost dată fiilor lui Israel chiar înainte de exodul lor din Egipt, simbolizând răscumpărarea care avea să vină în grabă. Rezultă că porunca de a mânca matzah le-a fost dată în timp ce erau încă în sclavie. Iar intenția poruncii era pentru timpul răscumpărării, căci atunci plecau în grabă. Și de aceea, în timp ce mâncăm matzah astăzi, este plăcut pentru noi să ne amintim de consumul de matzah egipteană. Căci și noi rămânem ca și cum am fi în sclavie în afara țării [lui Israel], iar intenția noastră în această poruncă este, de asemenea, să atragem răscumpărarea care este destinată să se întâmple cât mai repede posibil în zilele noastre, prin consumul [așa cum s-a întâmplat cu] părinții noștri în Egipt.

«Anul acesta – aici… anul viitor – oameni liberi»:

Așa cum am menționat mai sus, în intenția acestei porunci ar trebui să ne trezim la eliberarea sigură care ne așteaptă prin porunca părinților noștri din Egipt despre mâncarea matzah.

«Eram sclavi»:

În tratatul Pesachim (p. 116) este scris că se începe cu condamnarea și se termină cu laudă. Iar în ceea ce privește problema condamnării, Rav și Shmuel nu sunt de acord: Rav spune că ar trebui să începem cu faptul că «părinții noștri erau idolatri», în timp ce Shmuel spune că ar trebui să începem cu faptul că «noi eram sclavi». Și Halacha este de partea lui Shmuel. Și trebuie să înțelegem dezacordul său. Înțelesul cuvintelor «a începe cu condamnarea și a termina cu lauda» este în acord cu ceea ce se spune despre «predominanța luminii din întuneric». Și, prin urmare, trebuie să ne amintim de problema condamnării, din care vom înțelege pe deplin întinderea milei Sale, pe care ne-a arătat-o. Și se știe că întregul nostru început este doar o chestiune de condamnare, deoarece «absența precede existența». Și, prin urmare, «omul se naște măgar sălbatic» [Iov 11:12]. Și la sfârșitul său, el ia forma unui om. Și acest lucru este inerent în toate detaliile creației. Același principiu a acționat și în înrădăcinarea comunității națiunii Israel.

Semnificația acestui fapt este determinată de faptul că Creatorul a produs creația ca ceva din nimic. Prin urmare, nu există nicio existență care să nu fi fost anterior absentă. Totuși, această absență are o formă distinctă pentru fiecare element al creației. Căci, împărțind realitatea în patru tipuri - neînsuflețită, vegetativă, animală și umană - descoperim că începutul speciei neînsuflețite este în mod necesar o absență absolută. Totuși, începutul speciei vegetative nu este o absență absolută, ci doar o absență într-un stadiu precedent, considerată o absență la scară proprie. Aceasta se referă la semănatul și putrezirea necesare fiecărei sămânțe; și a primit acest lucru de la forma neînsuflețită. Același lucru este valabil și pentru absența existenței animale și umane. Căci forma vegetativă este considerată o absență relativă la animal. Iar forma animală este considerată o absență relativă la om.

Și de aceea, Scriptura ne învață despre chestiunea absenței care precede existența umană și este forma unui animal. Și despre aceasta este scris: «Omul se naște măgar sălbatic». Și este necesar ca fiecare persoană să aibă un început în stadiul animal. Și Scriptura spune: «Tu vei mântui omul și fiara, Doamne» [Psalmul 37:7]. Și așa cum evocă într-un animal toate dorințele necesare pentru existența sa și pentru finalizarea lucrării sale, tot așa evocă în om toate dorințele necesare pentru existența sa și pentru finalizarea lucrării sale.

Și, în același timp, ar trebui înțeles: ce avantaj are forma umană față de forma animală în ceea ce privește propria lor pregătire? Totuși, acest lucru este determinat de dorințele lor. Căci dorințele unei ființe umane sunt, desigur, diferite de cele ale unui animal. Și tocmai în această dimensiune eliberarea Creatorului pentru om diferă de eliberarea Creatorului pentru animal.

Și astfel, după toate cercetările și testele, nu găsim nicio nevoie anume inerentă impulsului uman care să nu fie prezentă la toate speciile animale, în afară de trezirea la fuziunea Divină. La urma urmei, doar specia umană este pregătită pentru aceasta și nimeni altcineva. Se pare că întreaga chestiune a existenței speciei umane este evaluată exclusiv prin însăși temelia pregătitoare inerentă acesteia pentru străduința spre lucrarea Creatorului. Și prin aceasta, ea se ridică deasupra speciei animale. Și mulți au spus deja că - chiar și în ceea ce privește raționamentul abstract pentru îndeplinirea misiunilor și conducerea politică - găsim o mare inteligență la mulți reprezentanți ai speciei animale.

Și, în consecință, să înțelegem și chestiunea absenței care precede existența umană, care este o chestiune de negare a impulsului și dorinței de apropiere de Creator, care este nivelul animalului. Și din aceasta vom înțelege cuvintele Mișnei, care spuneau: «Începe cu condamnarea și se termină cu laudă». Adică, trebuie să ne amintim și să ne gândim la absența care precede existența noastră într-un sens pozitiv, ca condamnarea care precede lauda. Și din aceasta vom înțelege lauda într-o măreție mai mare și cu o putere mai mare, așa cum este scris: «Începe cu condamnarea și se termină cu laudă».

Și aceasta este și chestiunea celor patru exiluri ale noastre - exil după exil - precedând patru răscumpărări - răscumpărare după răscumpărare - până la a patra răscumpărare, care este perfecțiunea absolută, care ne așteaptă cât mai curând posibil. Iar exilul este o chestiune de «absență care precede existența», care este o chestiune de răscumpărare. Și din moment ce această absență este o pregătire pentru existența legată de ea, așa cum semănatul pregătește pentru recoltare - în consecință, găsim toate literele răscumpărării în exil [geula-gola], cu excepția literei aleph, care se referă la «Stăpânul Lumii» [Alufo shel olam].

Și aceasta este menită să ne învețe că forma absenței nu este altceva decât o etapă negativă a existenței. Iar forma existenței, care este răscumpărarea, ne este cunoscută din versetul: «Și nu se vor mai învăța unii pe alții, căci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare». Prin urmare, forma absenței care o precede, adică forma exilului, nu va fi nimic mai mult decât o etapă negativă a cunoașterii Creatorului, care este deficiența în «aleph» care ne lipsește în exil și pe care o așteptăm în răscumpărare, care este contopirea cu «Stăpânul Lumii». Și aceasta este întreaga mântuire a sufletelor noastre - nici mai mult, nici mai puțin. Și în legătură cu aceasta, am spus că toate literele răscumpărării sunt prezente în exil, cu excepția literei aleph - «Stăpânul Lumii».

Și pentru a înțelege această întrebare nobilă - că absența însăși pregătește existența legată de ea - o vom studia folosind exemplul existenței acestei lumi materiale. Căci vedem conceptul de libertate ca fiind extrem de sublim. Nimeni nu-l va gusta decât cei aleși prin putere miraculoasă. Și chiar și ei - doar printr-o pregătire adecvată. Totuși, оMajoritatea oamenilor sunt incapabili să aprecieze deloc acest lucru. Pe de altă parte, în ceea ce privește conceptul de sclavie, cei mici și cei mari sunt egali în această privință. Și nici măcar cei mai mici dintre oameni nu îl pot tolera.

(După cum am văzut în exemplul poporului polonez, care și-a pierdut regatul doar pentru că majoritatea nu a înțeles că era necesar să aprecieze privilegiul libertății și nu l-a păstrat. Și de aceea au căzut în jugul robiei sub stăpânirea guvernului rus timp de o sută de ani. Și în acea vreme, toată lumea gemea sub jugul robiei, dorind cu durere libertatea - fiecare, de la mic la mare. Și deși încă nu știau să aprecieze în sufletele lor gustul libertății după chipul și asemănarea ei și fiecare și-o imagina în felul său - totuși, în absența libertății, care este robire, această putere minunată s-a întipărit clar în sufletele lor: să onoreze și să iubească libertatea. Și, în același timp, când s-au eliberat de jugul robiei, constatăm că mulți dintre ei sunt nedumeriți în sufletele lor și nu știu deloc, Ce Și-au câștigat toată această libertate. Și unii dintre ei regretă acest lucru și ar spune că guvernul lor îi împovărează cu taxe și impozite chiar mai mult decât orice alt guvern și că ar fi mai bine să trăiască în vremurile de demult. Asta pentru că forța absenței nu a acționat încă asupra lor cum trebuie.)

Și acum înțelegem dezacordul dintre Rav și Shmuel. Căci Rav interpretează Mișna astfel: începe cu condamnarea, astfel încât întreaga întindere a răscumpărării să poată fi pe deplin apreciată. Și, prin urmare, spune că trebuie să începem cu vremea lui Terach. Și nu vorbește ca Shmuel, deoarece în Egipt, dragostea pentru El și munca pentru El erau deja înrădăcinate într-o mică parte a națiunii. Iar problema poverii suplimentare a sclaviei în Egipt nu este, în sine, o deficiență în existența unei națiuni numite omenire.

Shmuel interpretează Mișna ca însemnând că absența pregătește pentru existență și, prin urmare, este considerată parte a răscumpărării Sale, pentru care trebuie să fim și noi mulțumiți. Prin urmare, nu ar trebui să pornim de la premisa că «la început părinții noștri erau idolatri», căci acel timp nici măcar nu intră în stadiul de «absență premergătoare existenței», deoarece erau complet înstrăinați de condiția umană, fiind cât mai departe posibil de iubirea pentru El, precum un eunuc înstrăinat de iubire.

Și astfel încep ei cu sclavia egipteană, când scânteile iubirii pentru El abia le aprindeau inimile, ci se stingeau zi de zi prin nerăbdare și muncă grea. Și aceasta este considerată «o absență premergătoare existenței». Și astfel [Shmuel] spune că trebuie să începem cu faptul că «eram sclavi».

Astfel, conceptul de libertate națională în cunoașterea Creatorului este un concept foarte elevat, înțeles doar de cei aleși prin putere miraculoasă și cu pregătirea corespunzătoare. Cu toate acestea, majoritatea națiunii nu a ajuns încă la această înțelegere. Pe de altă parte, povara robirii este clară pentru toată lumea, așa cum a scris chiar Ezra la începutul secțiunii din Mișpatim: «Nu este nimic mai dificil pentru o persoană în această lume decât să fie în puterea unei persoane ca el însuși».