Garanţie

Și întregul popor al lui Israel a devenit responsabil unul pentru celălalt, întrucât Tora le-a fost dată doar după ce fiecare persoană a fost întrebată: au fost de acord să îndeplinească porunca «iubește-ți aproapele» exact așa cum este scris: «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți». Astfel, fiecare persoană ar accepta responsabilitatea de a avea grijă de toți și ar fi preocupată de satisfacerea nevoilor celuilalt într-o măsură nu mai mică decât gradul în care natura umană este insuflată în ei de a-și îngriji propriile nevoi.

Și numai după ce întreaga națiune a fost de acord și, ca un singur glas, au strigat: «Vom face și vom asculta» – căci atunci fiecare membru al poporului Israel a devenit responsabil pentru a se asigura că nimănui nu-i va lipsi nimic – numai atunci, și nu înainte, au fost potriviți să primească Tora. Căci această garanție universală a eliberat fiecare persoană de orice grijă pentru propriile nevoi fizice și a devenit posibil pentru ei să îndeplinească pe deplin porunca «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți» și să dea tot ce au oricui are nevoie, căci nu-și mai fac griji pentru propriile nevoi fizice, știind și fiind încrezători că șase sute de mii de oameni iubitori și devotați sunt alături de ei, gata să facă orice pentru ei în orice moment.

Și astfel, ei nu erau încă pregătiți să accepte Tora pe vremea lui Avraam, Isaac și Iacov. Abia după Exodul din Egipt, când au devenit un popor independent, a ieșit la iveală realitatea că nimeni nu avea nicio îndoială că tuturor li se vor garanta toate nevoile.

Însă, cât timp se aflau încă printre egipteni și se amestecau cu ei, au fost nevoiți să încredințeze o parte din nevoile lor unor străini, unor sălbatici care erau plini de dragoste doar pentru ei înșiși. Astfel, fiecărui membru al poporului Israel nu i se putea garanta asigurarea acelei părți din nevoile sale care fusese încredințată străinilor, căci semenii lor nu le puteau satisface nevoile; era peste puterea lor. Și atâta timp cât o singură persoană era preocupată de grija de sine, întregul popor nu putea nici măcar să înceapă să îndeplinească porunca «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți».

Astfel, dăruirea Torei a trebuit amânată până la Exodul din Egipt și la instaurarea poporului Israel ca o națiune unificată, astfel încât asigurarea tuturor nevoilor sale să fie complet independentă de ceilalți. Numai atunci au fost capabili să își asume responsabilitatea menționată anterior, iar Tora le-a fost dată. Dar chiar și după acceptarea Torei, chiar dacă câțiva, ignorându-i pe ceilalți, trădează poporul Israel și se întorc la murdăria iubirii egoiste, grija pentru nevoile lor care le-a fost încredințată îi va obliga pe ceilalți să aibă grijă de ei înșiși. Și acești puțini nu vor cruța majoritatea, făcând astfel imposibil pentru întregul popor Israel să îndeplinească porunca «iubește-ți aproapele». Acești leneși îi vor obliga pe cei care respectă Tora să rămână în mlaștina iubirii egoiste, deoarece nu vor putea îndeplini porunca «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți» și să dobândească iubirea pentru aproapele lor fără ajutorul acestor leneși.

Astfel, vedeți că fiecare membru al poporului Israel este responsabil pentru toți ceilalți, atât în ceea ce privește împlinirea, cât și într-un mod negativ. Prin împlinire, aceasta înseamnă că îndeplinirea obligației, în care fiecare persoană are grijă de toți și le satisface nevoile, îi permite să îndeplinească Tora și poruncile perfect, adică să aducă plăcere Creatorului.

Pe partea negativă, înseamnă că, dacă o parte a oamenilor nu vrea să îndeplinească garanția, ci rămâne cufundată în iubirea de sine, atunci restul va fi nevoită să rămână cufundată în această murdărie și josnicie, fără nicio posibilitate de a ieși din această situație josnică.

18. Prin urmare, înțelepții au comparat figurativ garanția cu doi oameni care navighează în aceeași barcă. Unul a început să sape o gaură în fundul bărcii, sub el. Când celălalt l-a întrebat de ce face asta, înțeleptul a răspuns: «Ce te privește pe tine? Eu sap o gaură sub mine, nu sub tine.» La care celălalt a răspuns: «Nebunule! Căci dacă am fi în aceeași barcă, ne-am îneca împreună.» Astfel, acești leneși, cufundați în iubirea de sine, construiesc un gard de fier care îi împiedică pe studenții Torei să înceapă măcar să împlinească Tora în măsura indicată: «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți» - care este scara care duce la unirea cu Creatorul. Și câtă dreptate au avut înțelepții în acest exemplu când au spus: „Nebunule! Căci dacă am fi în aceeași barcă, ne-am îneca împreună.”.

19. Rabinul Elazar ben Rashbi a mers și mai departe în ceea ce privește problema responsabilității reciproce, declarând că nu doar poporul Israel este responsabil unul pentru celălalt, ci și toate națiunile lumii. Există însă o altă opinie, conform căreia, pentru a începe împlinirea Torei – adică, pentru a începe corectarea lumii – responsabilitatea reciprocă a unei națiuni este suficientă, deoarece este imposibil ca toate națiunile să înceapă simultan corectarea lumii. După cum au scris înțelepții, Creatorul a oferit Tora tuturor națiunilor lumii, dar niciuna nu a vrut să o accepte, căci le erau strâmbe nasul în aer din cauza iubirii lor nespuse pentru ei înșiși, în timp ce ei înșiși erau atât de prinși în desfrâu, jaf și crimă, încât în acele vremuri era imposibil să te gândești măcar să vorbești cu ele despre acceptarea de a renunța la iubirea lor egoistă.

Și astfel, Creatorul nu a găsit niciun popor cu care să poată găsi un teren comun, demn de a accepta Tora, cu excepția fiilor lui Avraam, Isaac și Iacov, cărora li s-au atribuit meritele părinților lor. După cum au scris înțelepții, părinții lor au împlinit Tora chiar înainte de a le fi dată, căci datorită măreției sufletelor lor, li s-a dat capacitatea de a înțelege și urma toate căile Creatorului. Adică, datorită devotamentului lor față de Creator, li s-a acordat capacitatea de a înțelege sensul spiritual al Torei fără a-i stăpâni mai întâi aspectele practice, pe care nu au avut ocazia să le îndeplinească. Și nu există nicio îndoială că puritatea fizică și măreția sufletelor sfinților noștri părinți au avut o influență profundă asupra fiilor lor și asupra fiilor fiilor lor - atât de mult încât aceste merite au fost atribuite generației în care fiecare și-a asumat această sarcină înaltă și toți, ca unul singur, au strigat: «Să facem și să ascultăm». Și, prin urmare, am fost obligați să devenim un popor ales printre toate națiunile. Astfel, doar fiii lui Israel au acceptat garanția cerută, și nu celelalte națiuni ale lumii, care nu au jucat niciun rol în aceasta, întrucât realitatea însăși le-a obligat să facă acest lucru. Și cum ar putea rabinul Elazar să nu fie de acord cu acest lucru?.

Totuși, desăvârșirea corecției lumii va veni atunci când toți se vor uni în dorința lor după Creator, iar El Se va revela tuturor națiunilor lumii, așa cum au scris înțelepții: «Și Creatorul va deveni Rege al Universului. În ziua aceea, El și Numele Său vor deveni una.» Și scriitorul a specificat: «în ziua aceea» - și nu înainte, așa cum este scris: «Și pământul s-a umplut de cunoașterea Lui și toate națiunile lumii s-au adunat la El.» Cu toate acestea, rolul poporului Israel în raport cu întreaga lume este similar rolului sfinților noștri strămoși în raport cu poporul Israel. Dacă nu ar fi fost meritele strămoșilor noștri, care au fost numărate printre noi și ne-au ajutat să ne ridicăm până la punctul de a fi vrednici de a primi Tora, dacă nu ar fi fost strămoșii noștri, care au împlinit Tora chiar înainte ca aceasta să le fie dată, cu siguranță nu am fi devenit un popor ales printre națiuni. Și, prin urmare, este de datoria poporului Israel, prin studiul Torei și împlinirea poruncilor de dragul Creatorului, să se desăvârșească pe sine și întreaga umanitate, astfel încât să devină posibil să își asume această înaltă lucrare a iubirii față de aproapele, care este scara care duce la atingerea scopului creației - unitatea cu Creatorul.

Și fiecare poruncă îndeplinită de orice membru al poporului Israel, menită să aducă plăcere Creatorului, fără a cere nicio plată sau iubire de sine, servește drept imbold pentru dezvoltarea întregii umanități. La urma urmei, acest lucru nu poate fi realizat dintr-un singur salt, ci doar printr-o dezvoltare lentă, treptată, până la gradul necesar pentru ca întreaga umanitate să atingă purificarea dorită. După cum au scris înțelepții, figurativ: «Până când cântarul se înclină spre merit». Este ca și cum ar avea loc cântărirea unui cântar: atunci când masa care este purificată atinge dimensiunea necesară, cântarul se înclină, semnificând sfârșitul cântăririi.

Și iată cuvintele rabinului Elazar, fiul rabinului Șimon, care a spus că lumea este judecată de majoritate, referindu-se la rolul poporului Israel în perfecționarea lumii până la un anumit grad de purificare, la care vor deveni vrednici să își asume lucrarea Creatorului. Și acest grad de purificare nu va fi mai mic decât cel pe care poporul Israel l-a atins atunci când a fost considerat vrednic să primească Tora. Aceasta este ceea ce înțelepții au numit atingerea unei majorități de merite care depășesc vina iubirii murdare, egoiste. Și este clar că, dacă meritul unei înalte înțelegeri a calităților iubirii față de aproapele este mare, acesta va depăși vina. Și atunci vor fi considerați vrednici de acord în decizia de a exclama: «Vom face și vom asculta!» - așa cum a făcut poporul Israel - ceea ce este imposibil înainte de atingerea unei majorități de merite, când iubirea egoistă încă împiedică asumarea poverii de a-L sluji pe Creator.

După cum este scris: «Cel care împlinește o singură poruncă se îndreaptă pe sine și întreaga lume spre merit». În cele din urmă, fiecare membru al poporului Israel contribuie la decizia finală, așa cum cineva care cântărește semințe de susan adaugă boabe pe cântar până când termină cântărirea. Și, bineînțeles, fiecare boabă contează, căci fără ea, cântărirea nu poate fi finalizată. La asta se referă și atunci când se spune că fiecare acțiune a fiecărui membru al poporului Israel îndreaptă întreaga lume spre merit, atunci când finalizarea acțiunii sale îndreaptă lumea pe cântar spre merit. Și fiecare persoană contribuie la această decizie finală, care ar fi imposibilă fără acțiunea sa.

Astfel, rabinul Elazar, fiul lui Rashbi, nu respinge afirmația înțelepților conform căreia tot poporul lui Israel este responsabil unul pentru celălalt. Rabinul Elazar vorbește pur și simplu despre viitoarea corecție a întregii lumi, în timp ce înțelepții se refereau la timpul prezent, când doar poporul lui Israel a primit Tora.

Și rabinul Elazar, fiul lui Rashbi, susține zicala conform căreia un singur păcătos duce la pierderea multor binecuvântări, deoarece, așa cum s-a menționat mai sus, o persoană care îndeplinește o mitzvah între ea și Creator primește același sentiment de inspirație ca o persoană care îndeplinește o mitzvah între ea și aproapele său. La urma urmei, îndeplinirea oricăreia dintre aceste mitzvot este necesară de dragul Creatorului, fără niciun amestec de iubire egoistă, fără nicio speranță de a primi vreo recompensă sau respect pentru eforturile cuiva. Aici, în acest punct nobil, iubirea pentru Creator și iubirea pentru aproapele se unesc, devenind una.

Astfel, aceasta duce la o anumită avansare a întregii omeniri pe scara iubirii față de aproapele. Iar această treaptă, realizată prin îndeplinirea unei porunci, mari sau mici, de către o singură persoană, va înclina în cele din urmă balanța, cu omenirea stând pe ea, spre merit, deoarece decizia depinde de contribuția fiecărui individ.

Iar cel care comite o singură greșeală – adică, nereușind să învingă iubirea egoistă și comitând astfel furt – se duce pe sine și întreaga lume pe partea vinovăției. Căci în murdăria iubirii egoiste, este expusă josnicia naturii creației, care, de fiecare dată când este folosită, este ridicată din nou și întărită. Și astfel, o persoană diminuează greutatea balanței meritorii, ca și cum s-ar întoarce și ar lua de pe cântar acea singură sămânță de susan pe care tovarășul său o pusese acolo. Făcând acest lucru, ar ridica, cel puțin ușor, balanța vinovăției, iar cântărirea ar trebui să înceapă din nou. Astfel, o persoană trage în jos întreaga lume și se spune despre aceasta: «Un păcătos face să piardă multe binecuvântări», când, pentru că nu s-a putut abține de la a comite o mică greșeală, spiritualitatea întregii lumi a fost aruncată înapoi.

Toate cele de mai sus explică de ce Tora a fost dată doar atunci când întregul popor Israel s-a unit. Și nu pot exista două opinii cu privire la scopul creației, căci este același pentru toți: negru, alb și galben - fără distincție de origine, până la cel mai de jos nivel al creației, care este iubirea egoistă, care posedă umanitate nu mai puțin decât egiptenii au avut poporul Israel. Și în această stare, nu există nicio modalitate de a începe vreo negociere cu cineva, de a explica cumva, de a-i convinge să accepte scopul creației, de a obține chiar și o simplă promisiune de a se strădui să depășească granițele înguste în lumea largă a iubirii pentru aproapele - cu excepția poporului Israel, care a dobândit puterea rezistenței prin suferințe incredibile în timpul a patru sute de ani de sclavie față de cruzii egipteni. Și cuvintele înțelepților devin clare: «Așa cum sarea «îndulcește» carnea, tot așa și suferința îl face pe om uman» - adică, conduce corpul la o purificare sublimă. Și, în plus, puritatea sfinților lor strămoși li se atribuie, ceea ce este principalul lucru, așa cum mărturisesc capitolele Torei.

Și pe această bază, ei au fost pregătiți pentru o astfel de stare și, prin urmare, despre ei sunt scriși la singular, așa cum se spune: «Și Israel a stat în fața muntelui...», ceea ce înseamnă - toți ca unul, deoarece fiecare dintre oamenii lui Israel a renunțat complet la iubirea egoistă și toate aspirațiile lor erau îndreptate spre binele aproapelui lor, în împlinirea poruncii «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți». Astfel, ei au fost uniți într-un singur popor, devenind ca un singur om, o singură inimă și numai atunci au fost considerați vrednici să primească Tora.

Astfel, datorită condițiilor obligatorii menționate anterior, Tora a fost dată doar poporului Israel, descendenților lui Avraam, Isaac și Iacov, deoarece era de neconceput ca vreun străin să fie de acord să participe. Tocmai de aceea, poporul Israel a fost corectat și a devenit o conductă unică pentru scânteile de purificare pentru întreaga umanitate, care se înmulțesc zi de zi, asemenea cuiva care își sporește averea, până când aceasta atinge nivelul dorit - adică până când ajung la o înțelegere a fericirii și păcii care se află în miezul iubirii față de aproapele. Atunci vor înțelege nevoia de a înclina balanța în favoarea meritului și vor accepta povara muncii pentru Creator, iar apoi balanța vinovăției va fi ștersă de pe fața pământului.

Rămâne doar de explicat de ce Tora nu a fost dată strămoșilor. La urma urmei, porunca «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», care este esența întregii Tore – astfel încât toate celelalte porunci doar o clarifică și o interpretează – nu poate fi îndeplinită de o singură persoană, ci numai cu consimțământul prealabil al întregului popor, care a fost realizat abia după Exodul din Egipt, când au devenit vrednici să o împlinească. Fiecare persoană a fost întrebată dacă ar fi de acord să împlinească această poruncă. Și abia după ce toată lumea a fost de acord, le-a fost dată Tora. Cu toate acestea, trebuie clarificat modul în care Tora a reflectat faptul că poporului Israel i s-a pus această întrebare și toată lumea a fost de acord, chiar înainte de darea Torei.

Răspunsul la aceasta devine clar pentru oricine își amintește invitația pe care Creatorul a trimis-o prin Moise poporului Israel chiar înainte ca acesta să primească Tora. «Și acum, cine are urechi, să audă glasul Meu. Păziți legământul făcut cu Mine și veți fi aleși dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Și Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt» - acestea sunt cuvintele pe care le-a adresat poporului Israel când le-a vorbit. Apoi Moise s-a întors și a relatat bătrânilor cuvintele pe care Creatorul le-a adresat. Și tot poporul, ca un singur om, a strigat: «Să facem tot ce ne-a hotărât Creatorul!» Și Moise i-a relatat Creatorului ceea ce spusese poporul.

La prima vedere, pare să existe o contradicție. Rațiunea dictează că, dacă cineva oferă un loc de muncă unui coleg și îi cere consimțământul, acesta ar trebui să explice natura muncii și să stabilească o recompensă. Numai atunci destinatarul poate decide dacă o acceptă sau nu. Cu toate acestea, la prima vedere, textul nu reușește să descrie natura muncii sau recompensa intenționată. La urma urmei, spune: «Cine are urechi să audă glasul Meu. Păzește legământul făcut cu Mine», dar nu există nicio explicație despre ce înseamnă «glas», ce înseamnă «legământ» și ce cuprinde acesta. Și apoi spune: «Și veți fi aleși dintre toate neamurile, căci tot pământul este al Meu». Acest lucru pare ambiguu: fie suntem însărcinați să îndeplinim porunca de a ne strădui să fim aleși dintre toate neamurile, fie aceasta este o promisiune făcută din bunăvoință față de noi.

De asemenea, este necesar să înțelegem legătura cu versetul final: «...căci tot pământul este al Meu». Trei traducători: Unkalus, Jonathan ben Uziel și Talmudul Ierusalimului, precum și comentatorii lui Rashi și Ramban, au fost nevoiți să corecteze sensul simplu al textului de aici. Ibn Ezra, în numele lui Rav Marinus, interpretează cuvintele ”deoarece” ca «în ciuda faptului că», transformându-le în «...și veți fi aleși dintre toate națiunile, în ciuda faptului că tot pământul este al Meu». Cu toate acestea, comentariul său nu corespunde cu cel al înțelepților, care au spus că cuvintele «deoarece» au patru înțelesuri: «sau», «poate», «totuși» și «că», și adaugă un al cincilea: «în ciuda faptului că». Și se termină: «...și veți fi pentru Mine o împărăție de slujitori și o națiune sfântă». Nici acest lucru nu este înțeles fără echivoc: fie suntem obligați să îndeplinim porunca de a face un efort pentru a realiza acest lucru, fie promisiunea este făcută din bunăvoință față de noi. Mai mult, cuvintele «împărăție de slujitori» nu sunt interpretate în niciun fel și nu există un echivalent pentru ele în Tanakh. În principiu, distincția dintre o «împărăție de slujitori» și o «națiune sfântă» trebuie definită. Conform interpretării standard, statutul de «slujitor» semnifică una dintre manifestările unei națiuni sfinte și, prin urmare, este clar că o împărăție în care fiecare este «slujitor» semnifică o împărăție a unei națiuni sfinte, făcând cuvintele «națiune sfântă» redundante.

Și, în conformitate cu ceea ce este discutat în acest articol, sensul a ceea ce este scris devine clar. Se reduce la un fel de negociere, o ofertă și primirea consimțământului. Adică, descrie esența și oferă celor care sunt capabili să audă toate formele posibile de muncă în studiul Torei și îndeplinirea poruncilor acesteia, precum și recompensa corespunzătoare. La urma urmei, esența muncii este definită în cuvintele «...și veți fi pentru Mine o împărăție de slujitori», adică veți fi ca niște «slujitori», de la cel mai mic până la cel mai mare. Așa cum Kohanim (slujitorii) nu au nicio parte în proprietate sau proprietate personală în această lume, deoarece Creatorul este partea lor, tot așa va avea tot poporul tău, întregul tău pământ, cu tot ce se află în el - totul va fi dedicat exclusiv Creatorului. Astfel, nimeni nu se va ocupa cu altceva decât să împlinească poruncile Creatorului și să satisfacă nevoile aproapelui său, astfel încât să nu-i lipsească nimic și nu veți găsi pe nimeni care să aibă grijă de sine.

Și astfel, chiar și munca de zi cu zi - semănatul, secerișul și așa mai departe - va fi echivalată cu ritul sacru al «slujitorilor» care aduc jertfe Creatorului în Templu. S-ar părea că nu există nicio legătură între îndeplinirea poruncii executive a jertfei către Creator și îndeplinirea poruncii executive «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți». Totuși, un secerător, ars de soare de efortul de a-și hrăni aproapele, este ca unul care stă în fața altarului și aduce jertfe Creatorului. Mai mult, aceste considerații duc la concluzia că porunca executivă «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți» este mult mai importantă decât porunca jertfei.

Dar asta nu e tot, căci Tora și poruncile au fost date pentru a purifica Israelul, iar aceasta nu este altceva decât sublimitatea dorințelor pure, iar atunci Israelul va fi considerat vrednic de adevărata răsplată - unirea cu Creatorul, care este scopul creației. Și această răsplată este exprimată în cuvintele «oameni sfinți» - în străduința de a ne uni cu Creatorul, vom fi considerați vrednici de sfințenie, așa cum este scris: «Fiți sfinți, căci Eu, Făcătorul vostru, sunt sfânt».

Și astfel, este clar că cuvintele «împărăția slujitorilor» exprimă întreaga esență a lucrării aflate la apogeul «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», care constă în crearea unei împărății în care toți sunt «slujitori», a căror întreagă bogăție este Creatorul și care nu posedă nicio proprietate personală. Și suntem nevoiți să recunoaștem că aceasta este singura definiție care poate fi înțeleasă din aceste cuvinte, «împărăția slujitorilor», deoarece este imposibil să interpretăm sacrificiul ca oferirea de jertfe pe altar de către întregul popor. Căci cine sunt ei să aducă jertfe? Și cine sunt ei să distribuie daruri, o sarcină rezervată doar preoților?

Cât despre sfințenia Kohanim (preoților), nu este scris «o națiune sfântă»? Totuși, aceasta nu poate însemna decât că numai Creatorul este proprietatea lor și că sunt lipsiți de orice proprietate personală în măsura în care «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», ceea ce cuprinde întreaga Tora. Iar cuvintele «națiune sfântă» exprimă pe deplin forma recompensei, care este unirea cu Creatorul.

Și acum, sensul cuvintelor «Cine are urechi să audă glasul Meu și să păzească legământul făcut cu Mine» devine complet clar. Adică, haideți să facem legământul despre care vorbesc aici, ca voi să fiți un popor ales dintre toate neamurile, adică veți fi aleși să-Mi slujiți. Și prin voi, scânteile purificării vor fi transmise tuturor neamurilor lumii, unindu-le într-una singură. Dar, în timp ce restul națiunilor lumii nu sunt pregătite pentru aceasta, pentru început, voi veți deveni aleși dintre toate neamurile. El conchide: «...căci tot pământul este al Meu», adică toate neamurile lumii Îmi aparțin, așa cum aparțin și voi, și toate vor veni să se unească cu Mine.

«Totuși, acum, în timp ce alții nu sunt încă pregătiți pentru acest rol, trebuie să aleg un popor și, dacă sunteți de acord să deveniți un popor ales dintre toate națiunile, voi domni peste voi și veți deveni o «împărăție de slujitori», ceea ce înseamnă să vă iubiți aproapele în sensul cel mai înalt al poruncii «iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă», care este esența întregii Tore și a tuturor poruncilor.» «Și un popor sfânt» este o recompensă în forma sa cea mai înaltă - unificarea cu Creatorul, care include toate recompensele posibile imaginabile.

Și iată interpretarea expresiei «Acestea sunt cuvintele cu care Creatorul s-a adresat poporului Israel», așa cum ne-a fost transmisă de înțelepți, care au clarificat: «Acestea sunt cuvintele» - «nici mai mult, nici mai puțin». Și de unde le-a venit ideea că Moise ar adăuga sau ar scădea din cuvintele Creatorului, atât de mult încât Creatorul a trebuit chiar să-l avertizeze? Nu există niciun alt exemplu de acest gen în întreaga Tora; dimpotrivă, este scris despre el: «El este credincios în orice lucru mic».

Din cele spuse, este clar că descrierea esenței lucrării este exprimată în cele din urmă prin cuvintele «împărăția slujitorilor», care sunt definiția supremă a poruncii «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți». Într-adevăr, Moise s-ar fi putut abține de la a dezvălui imediat esența lucrării la un nivel atât de înalt, ca nu cumva poporul lui Israel să găsească o scuză pentru reticența sa de a renunța la toate bunurile personale și de a transfera toate bunurile sale Creatorului, urmând instrucțiunea conținută în cuvintele «împărăția slujitorilor». Acest lucru reflectă scrierile lui Rambam, care a indicat că femeilor și copiilor mici le este interzis să dezvăluie sensul «muncii pure», care le cere să nu primească nicio recompensă. Nu putem decât să așteptăm până când devin mai mari și mai înțelepți și apoi să devenim capabili să o percepem în practică. Și în conformitate cu aceasta, Creatorul l-a avertizat pe Moise dinainte: «Nu scădea», pentru a le transmite adevăratul sens al acestei lucrări, cu toată măreția conținută în cuvintele «împărăția slujitorilor».

Și în ceea ce privește răsplata definită de cuvintele «națiune sfântă», Moise s-ar fi putut gândi să le ofere cea mai completă interpretare posibilă a fericirii și a rafinamentului sublim ascuns în unirea cu Creatorul, făcând-o receptivă și atrăgându-i mai aproape, astfel încât să accepte și să fie de acord să participe la această măreață lucrare, ca niște «slujitori», renunțând complet la toate beneficiile personale ale acestei lumi. Și, în consecință, i s-a dat avertismentul «și să nu adauge», să ascundă și să nu explice sensul deplin al recompensei, ci să o limiteze la cuvintele «națiune sfântă». Căci dacă le-ar fi revelat fericirea deplină conținută în răsplată, cu siguranță ar fi fost induși în eroare și ar fi acceptat să lucreze pentru Creator doar pentru a primi această răsplată pentru ei înșiși. Aceasta ar fi însemnat să lucreze pentru ei înșiși și să exprime iubire egoistă și ar fi distorsionat toate intențiile inițiale.

Astfel, s-a clarificat de ce lui Moise i s-a spus: «Să nu scădești» esența lucrării conținute în cuvintele «împărăția slujitorilor» și «Să nu adaugi» gradul de ascundere a semnificației recompensei conținute în cuvintele «oameni sfinți».