Ce înseamnă «eșecul» în munca spirituală?

Dacă o persoană știa dinainte cum să acționeze corect, dar a acționat diferit, aceasta se numește păcat, dar dacă o persoană nu știa dinainte cum să acționeze și apoi se dovedește că a greșit, aceasta nu se numește păcat, ci eșec.

Adică, păcatul este cunoscut dinainte și este comis intenționat, știind că se acționează incorect, contrar interdicției, spre deosebire de eșec, și prin urmare o persoană nu este la fel de vinovată de eșec pe cât este de păcat.

Păcatul lui Adam a constat în faptul că, în ciuda interdicției de a mânca din fructul pomului cunoașterii binelui și răului, el a ascultat sfatul șarpelui că, dacă încălca interdicția de dragul Creatorului, putea mânca din fruct. Deoarece interdicția, a explicat șarpele, există pentru că omul nu este suficient de reformat pentru a mânca din fruct, dar dacă își corectează intențiile și îl mănâncă de dragul Creatorului, interdicția nu va mai exista.

Prin urmare, acesta nu a fost un păcat, ci un eșec, deoarece Adam nu a dorit să nu asculte de Creator; dimpotrivă, urmând sfatul șarpelui, el a vrut să-L corecteze și să-L mulțumească pe Creator. Eșecul lui Adam a constat în faptul că a ascultat sfatul șarpelui, conform căruia lucrul cu fructul ar fi considerat plăcut lui Dumnezeu, nu un păcat.

Dar, după ce a început să mănânce din fruct, a văzut că păcătuise, că era imposibil să asculte de sfatul șarpelui, deși i s-a părut că este spre beneficiul Creatorului și nu pentru plăcerea proprie, deoarece a sfătuit dinainte să corecteze intenția de dragul Creatorului, pentru care nu exista nicio indicație din partea Creatorului.

Credința este atunci când cineva crede dincolo de rațiunea sa. Prin urmare, deși Adam a auzit interdicția de la Însuși Creatorul și nu ar fi trebuit să o creadă după aceea, după ce șarpele i-a explicat lui Adam cu rațiunea sa ce spusese Creatorul să nu mănânce, Adam ar fi trebuit să răspundă: „Chiar dacă ai dreptate că, dacă mănânc de dragul Creatorului, Îi voi oferi plăcere și înțeleg cu rațiunea mea că ai dreptate, totuși acționez dincolo de rațiunea mea, pentru că doresc să îndeplinesc porunca Creatorului fără niciun motiv, căci orice se adaugă credinței se numește lucrare conform rațiunii.”.

Însă, din moment ce Adam a acceptat totuși argumentele minții sale, a păcătuit, drept urmare noi, urmașii lui, ne începem lucrarea într-o stare de completă ignoranță și lipsă de sentiment și, prin urmare, ne este extrem de dificil să ieșim din egoism și, prin urmare, este dificil să credem în buna guvernare a Creatorului, astfel încât să existe puterea de a-I mulțumi Creatorului pentru tot ceea ce o persoană simte ca fiind absolut bun.

Lipsa de credință în omniprezența Creatorului și în îndrumarea sa binevoitoare ne îndepărtează de El. La urma urmei, o persoană este capabilă de eforturi supraomenești dacă simte pentru cine lucrează. Dar atâta timp cât o persoană rămâne în egoismul său, nu este capabilă să-L simtă pe Creator suficient pentru a dezvolta o credință durabilă în El.

De îndată ce o persoană se simte rău în lumea Creatorului, ea încetează imediat și în aceeași măsură să creadă în guvernarea Creatorului, adică nu poate exista credință într-o persoană până când aceasta nu are calități similare cu Creatorul, deoarece există o lege conform căreia o persoană nu poate primi în mod deschis răul de la Creator, deoarece este un defect în măreția Creatorului dacă o persoană Îl percepe ca fiind rău, deoarece acest lucru este complet incompatibil cu perfecțiunea Creatorului.

Și de aceea Adam a fost expulzat din paradis, iar noi, toate generațiile sale viitoare, ne aflăm într-o stare de ascundere, nepercepându-L pe Creator, iar toate generațiile ulterioare au o mare datorie în a crede în prezența unui Bun Conducător al lumii.

Lipsa de credință este cauza păcatelor și faptelor noastre rele. Păcatul lui Adam a dat naștere calității egoiste în om și, prin urmare, acesta este incapabil să accepte credința. Dacă o persoană este sub controlul egoismului, se află într-o stare de inconștiență a luminii superioare, deoarece lumina Creatorului nu poate pătrunde în dorințele egoiste din cauza discrepanței dintre proprietățile luminii și dorința egoistă.

Și prin urmare, omul este incapabil să creadă în Creator; doar credința dincolo de rațiune este posibilă, căci egoismul naște necredință. Eșecul lui Adam a dat naștere necredinței în noi, care este cauza tuturor păcatelor noastre.

Prin urmare, singurul lucru la care o persoană ar trebui să tindă este credința, astfel încât fiecare persoană să-L poată experimenta personal pe Creator, astfel încât să nu aibă nevoie de credința maselor de credincioși, ci pentru ca Creatorul să devină Stăpânul său personal, adică pentru ca el să-L poată experimenta personal pe Creator. Și numai prin eforturi și căutarea unui simț personal al Creatorului, fără a urma masele în aspirațiile și conceptele lor de muncă spirituală, omul își corectează partea în Adam, pentru că el personal, numai el, îl înțelege pe Creator ca Stăpânul său personal: de îndată ce o persoană acumulează suma necesară a eforturilor sale pentru a dobândi credința în Creator prin propriile puteri, Creatorul o ajută revelându-se, din care persoana simte o puternică atracție față de Creator.

Și aceasta este o garanție sigură că nu va mai păcătui. Dar este imposibil să faci o corecție fără să simți defectul: nu poți corecta păcatul lui Adam sau să te distanțezi de folosirea egoismului dacă nu îl percepi ca pe un rău adevărat. Și până când nu simți întreaga întindere a răului tău, nu poți cu adevărat să-L invoci pe Creator pentru ajutor în depășirea lui.

Pentru că rugăciunea — cererea unei persoane pentru ajutor în rezistența la egoism — este acea dorință în care o persoană primește apoi lumină, revelația Creatorului și, prin urmare, cererea trebuie să fie completă, pentru tot răul care se află într-o persoană.

Prin urmare, atunci când o persoană începe calea apropierii de adevăr, Creatorul îi dezvăluie treptat răul său - iar persoana simte că, pe măsură ce eforturile sale spirituale progresează, devine din ce în ce mai rea, deoarece descoperă calități din ce în ce mai rele în sine, iar acest sentiment al propriei căderi mereu crescânde creează în persoană impresia că nu merge înainte, către Creator, ci înapoi, de la spiritual.

Și nu înțelege că acest lucru se datorează faptului că Însuși Creatorul îi arată cine este cu adevărat și cine a fost dintotdeauna, ci pur și simplu nu i-a perceput calitățile ca fiind rele. Și astfel, o persoană se dezvăluie sieși - până la punctul în care nu mai poate crede că altcineva din lume are astfel de vicii ca el.

Și o persoană nu poate crede că acest progres se datorează exclusiv eforturilor sale în Tora și că este chiar mai coruptă decât se simte în prezent. După ce a început să se corecteze, în măsura eforturilor sale, el își dezvăluie răul și nu are altă cale de atac decât să ceară Creatorului corecția, căci vede că, dacă Creatorul nu îl ajută, el însuși este incapabil să se corecteze și nu va putea niciodată să iasă din răul său egoist, pentru că în fiecare zi se descoperă a fi mai rău.

Și toate acestea sunt doar pentru a trezi în el o adevărată cerere pentru ajutorul Creatorului în salvarea lui de egoism, cauza tuturor suferințelor sale. Și, prin urmare, senzația ascunderii Creatorului este începutul revelației Sale ulterioare, căci însăși senzația de ascundere este sentimentul, dorința de revelație, în care revelația este apoi simțită. Și cu cât ascunderea este mai mare, cu atât revelația este mai vie, după corecția corespunzătoare.

Sentimentul unei persoane că totul îi este închis și că nu vede nicio modalitate de a scăpa de starea de victimă a sclaviei egoiste și de a se uni cu Creatorul este o adevărată dorință pentru mântuirea sa spirituală, deoarece tocmai acestor sentimente de umilință vine răspunsul Creatorului - revelația Sa clară către toate sentimentele omului.