Nu există fir de iarbă jos care să nu aibă un manager deasupra

Se spune că nu există o singură sămânță în lumea noastră care să nu fie păzită, bătută și comandată (forțată) să se dezvolte de către o putere superioară. Întrucât toate Creațiile provin dintr-o singură Sursă, tot ceea ce este prezent în această Sursă este experimentat de creații ca fiind plăcut și ele aspiră la acest lucru, în timp ce tot ceea ce lipsește de la Sursă este experimentat de creații ca suferință și este evitat.

De aceea iubim mișcarea pacifistă și urâm mișcarea: iubim sentimentul de împlinire (spirituală sau materială) și urâm efortul de a urmări ceea ce ne lipsește. Dar dacă este adevărat, de ce facem ceea ce nu iubim? Cine ne obligă?

Suntem forțați să îndurăm suferințe pe care nu vrem să le simțim. Și pentru a scăpa de ele, suntem dispuși să ne mișcăm și să muncim. Aceasta este ceea ce Tora înțelege prin puterea superioară care ne lovește. Fără această constrângere, am rămâne ca niște bebeluși, zăcând nemișcați și, prin urmare, fără nicio dezvoltare fizică, mentală sau spirituală.

Și datorită impactului forței guvernatoare superioare, ne dezvoltăm involuntar și putem experimenta ulterior plăcerile care vin odată cu dezvoltarea noastră. Și astfel, controlul superior aduce fiecare dintre creaturile sale la dezvoltarea dorită.

Așadar, suferința este motivul care ne obligă să muncim și, prin urmare, să ne dezvoltăm. Firește, din moment ce nu există nimeni altcineva decât Creatorul, această suferință pe care o experimentăm, forța noastră motrice, vine de la El. Dar nu este El sursa păcii? Creatorul nu este doar sursa păcii, ci și sursa plăcerii. Și aceasta dă naștere suferinței în noi dacă nu experimentăm plăcere, pentru că vrem să fim exact ca El, din moment ce provenim de la El și percepem totul în El ca fiind bun și iubit. Prin urmare, toate creaturile își doresc plăcere.

Iar absența plăcerii este percepută de noi ca suferință, ca o bătaie, obligându-ne să muncim în căutarea plăcerii. Acest principiu operează în întreaga natură, la toate nivelurile ei, cu toate creaturile, de la natura neînsuflețită la oameni, în lumea noastră și în cea spirituală. Diferența dintre lumea noastră și cea spirituală este că plăcerile lumii noastre ne sunt deschise, le simțim, le vedem și, prin urmare, le dorim.

Sursa suferinței noastre este faptul că vedem plăcerea (cu ochii sau cu mintea) și, prin urmare, ne străduim să o experimentăm. Și tot timpul, până când obținem plăcere, experimentăm suferință, a cărei magnitudine este măsurată de intensitatea dorinței noastre pentru ceea ce ne dorim. Așa cum se întâmplă în lumea noastră, o persoană din iubire neîmpărtășită se sinucide, nevrând să experimenteze o astfel de suferință insuportabilă, deoarece vede că nu este capabilă să realizeze ceea ce își dorește. Dar asta este în lumea noastră.

Întrucât plăcerile spirituale ne sunt invizibile, nici nu suferim din cauza absenței lor, nici nu tindem să le obținem. Această ascundere a plăcerilor spirituale a fost creată de Creator special pentru a crea condițiile necesare pentru ca noi să ne bucurăm de ele în mod altruist, nu pentru autosatisfacție.

Dacă plăcerile spirituale ne-ar fi la fel de vizibile ca cele materiale, am tinde constant spre ele și nu ne-am gândi la nimic altceva. Am face totul pentru a le atinge de dragul plăcerii personale, pentru a ne elibera de suferința absenței lor.

Prin urmare, dacă Creatorul nu ar fi ascuns și L-am simți clar, fiecare I-ar îndeplini dorințele (Tora și Poruncile) de dragul de a se bucura de El. Dar dacă plăcerile sunt invizibile pentru noi, putem crea noi condiții pentru a le primi în avans și apoi să le primim. Adică, trebuie mai întâi să credem că plăcerile spirituale există și că sunt mult mai mari decât plăcerile acestei lumi.

Atunci primim aceste plăceri, pentru că Creatorul le dorește. Atunci atingem asemănarea cu Creatorul și ne bucurăm nu doar de plăceri spirituale, ci de ceva incomparabil mai mare - perfecțiunea Lui! Prin urmare, în chestiuni spirituale, o persoană trebuie mai întâi să lucreze pe credința în recompensă și pedeapsă, în măreția Creatorului, astfel încât să simtă distanța sa față de Creator și să sufere din cauza ei, astfel încât această suferință să devină un imbold pentru dezvoltare.

Însă, până când cineva nu dobândește credință în recompensă și pedeapsă, nu simte forța care îl obligă să se dezvolte, deoarece încă nu simte distanța față de Creator și suferința care vine odată cu ea. Suferința cauzată de absența a ceva este întotdeauna proporțională cu importanța a ceea ce îi lipsește și dorește să realizeze.

Dar dacă fără suferință, omul nu poate avansa, luptând mereu pentru pace, atunci de unde poate omul să tragă importanța altruismului, a acțiunii de dragul Creatorului – într-atât încât, văzând că nu poate face nimic pentru Creator, suferă atât de mult încât această suferință îl obligă să facă tot ce-i stă în putere, chiar și numai pentru a atinge apropierea de Creator? Acest lucru este spus în Tora: «Fericit este cel care suferă de la Creator, care învață din Tora Ta.» Creatorul îi dă omului un sentiment al importanței Torei și că Tora, Creatorul și omul însuși sunt unul și același lucru, că Tora este măsura percepției cuiva asupra Creatorului.

Drept urmare, o persoană simte cât de departe este de spiritual, iar suferința o împinge înainte, dedicându-se realizării a ceea ce își dorește. Astfel, în spiritual există o forță motrice, la fel ca și în material. Tot ceea ce este creat de Creator este guvernat de El, atât în general, cât și în particular. Și nicio creație nu are capacitatea de a scăpa de legile precise stabilite de Creator.

Și, întrucât fiecare persoană este ca o lume mică, așa cum nu există nimic în întreaga noastră lume care să nu fie subordonat și condus de sus, tot așa și într-o persoană nu există un singur gând sau o dorință care să apară în ea și care să nu se desfășoare în conformitate cu regulile stabilite de Creator pentru apropierea unei persoane de Sine Însuși.

Prin urmare, pe de o parte, spunem că totul depinde de efortul uman, că «Dacă nu eu, atunci cine mă va ajuta!», că totul se întâmplă în conformitate cu controlul recompensei și pedepsei. Dar, pe de altă parte, suntem obligați să spunem că totul coboară de sus, așa cum este scris în Cartea Zohar, că nu există o singură sămânță în lumea noastră care să nu fie păzită, bătută și comandată (forțată) să se dezvolte. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se întâmplă este guvernat exclusiv de controlul de sus, iar omul nu are nicio influență asupra a ceea ce se întâmplă.

Deși nu putem înțelege cum ambele căi de guvernare pot fi adevărate și complementare, mai degrabă decât să se excludă reciproc, această contradicție există doar în mintea noastră, din cauza limitărilor și unidimensionalității gândirii noastre. Și până când o persoană nu transcende limitele perceperii doar a propriei lumi, este obligată să creadă că guvernarea, atât generală, cât și particulară, este cu adevărat combinată: totul vine de sus și totul depinde de individ.

Importanța scopului este atinsă prin studiul Torei, chiar și prin studiul lui «lo li shma». Lumina ascunsă în Tora schimbă treptat o persoană, iar aceasta dobândește importanța Torei. Și prin aceasta, o persoană dobândește o conexiune cu puterea superioară - îngerul care o lovește și, prin urmare, o forțează să crească - deoarece experimentează suferința de a fi separată în calitățile sale de Creator. Și această suferință o obligă să facă tot ce le stă în putere, chiar dacă numai pentru a se elibera de ea și a realiza o apropiere de Creator.

Prin urmare, o persoană trebuie să înceapă inițial cu starea egoistă de «lo li shma», deoarece vede că este incapabilă să acționeze într-o «li shma». Dar dacă studiază în «lo li shma» pentru că crede că acest lucru îl va conduce la starea de «li shma», ea primește lumina ascunsă a Torei, care o purifică și ajunge la «li shma».

După ce i s-a acordat revelația Creatorului, omul vede cu adevărat că numai prin suferința pe care a îndurat-o, simțită doar pentru că a fost complet cufundat în egoism, a fost capabil să transcende egoismul și să perceapă lumile superioare, Creatorul. Și astfel îi mulțumește Creatorului pentru suferința trecută ca fiind bună. Mai mult, el percepe acum răul ca fiind bine, pentru că vede cum răul a dat naștere binelui și cum răul însuși, suferința însăși, a fost transformată în bine, prin influența luminii Creatorului.

După cum ne învață Cabala, nu poate exista ascensiune spirituală fără o cerere prealabilă de ajutor din partea unei persoane, numită MAN. Numai prin această rugăciune, prin sentimentul lipsei de putere și dorința de spiritualitate, Creatorul este mișcat să ajute persoana, iar puterea coboară asupra persoanei. Doar o cerere îl obligă pe Cel Mai Înalt, Creatorul, să ajute pe cel inferior, ființa umană.

Și din moment ce acest ajutor, această lumină, vine la această persoană pentru prima dată, nevăzută anterior în lume, ea coboară de sus, de la Creatorul Însuși. Dar dacă limbajul Cabalei exprimă fiecare stare umană ca un obiect care acționează separat, atunci când descriem aceste stări în limbajul auto-îmbunătățirii unei persoane, vorbim despre două stări, ca stări ale aceleiași persoane în momente diferite.

Dacă o persoană nu simte nicio deficiență spirituală în starea sa, în mod natural, nu va simți nicio nevoie să avanseze în munca sa spirituală, deoarece nu există suferință, niciun sentiment de lipsă care să o împingă înainte. Prin urmare, dacă o persoană are succes, ea găsește o deficiență în starea în care se află.

Și această lipsă, resimțită ca suferință, dă naștere stării următoare, când începe căutarea. Adică, starea anterioară, numită inferioară, cu ajutorul MAN, provoacă ascensiunea celei superioare. Și numai prin suferința provenită din senzația a ceea ce lipsește este posibil progresul. De aceea, se spune că suferința provenită din iubire este acea suferință care nu detașează pe cineva de Tora.

Tocmai celor pe care Creatorul dorește să-i atragă spre Sine le trimite El acest tip de suferință. Totuși, pentru cei care nu cunosc căile muncii spirituale și etapele apropierii de Creator, suferința unor astfel de oameni pare complet contradictorie și ciudată. La urma urmei, doar binele ar trebui să vină de la Creator!

Tocmai bunătatea emană de la Creator: El le trimite aleșilor Săi o forță stimulatoare, obligându-i să se dezvolte spre legături mai strânse cu El. Și suferința este resimțită doar pentru că rădăcina noastră - Creatorul - se află în pace absolută, datorită absenței oricăror imperfecțiuni din El care ar genera impulsul de a realiza ceea ce ne dorim.

Prin urmare, numai suferința ne poate obliga să abandonăm bucuria păcii și să începem să ne mișcăm. Dar dacă o persoană nu simte suferință, nu poate face nici cea mai mică mișcare, pentru că egoismul nu îi va permite să facă nici cea mai mică muncă fără recompensă. Și ce fel de recompensă poate exista dacă nu mai simte nevoia de nimic?!

De exemplu, apar copiii în familie. Odată cu ei vine și nevoia de mai mult spațiu. Aceste suferințe obligă pe cineva să muncească pentru a realiza ceea ce își dorește. Dar de la o vârstă fragedă, când cineva a învățat importanța Torei și a Mițvot de la tatăl său și când trebuie acum să le transmită importanța fiului său, dacă facem un bilanț, vom vedea că nu am progresat în aprecierea importanței Torei în comparație cu perioada în care eram ca fiul său.

Și dacă începe să simtă suferință, să simtă că rămâne în urmă în dezvoltarea sa spirituală, un adult în ani, dar raționează în Tora ca un copil, cu același concept despre spiritual ca în copilărie, atunci aceste suferințe îl împing să caute, să se străduiască, să depună acel efort cu acea intenție care conduce o persoană la sentimentul Creatorului și la atingerea scopului creației sale.

Adică, numai prin suferință este posibil să avansezi și să eviți să rămâi copil toată viața, așa cum este scris: «Ce să facem cu copiii care au îmbătrânit?» Iar în Tora, doar cel care atinge nivelul de «vorbire» este considerat ființă umană, adică cel care nu se hrănește spiritual cu aceleași lucruri pe care le mănâncă un animal, de dragul sinelui. Iar suferința care ajută, care împinge pe cineva dincolo de egoism, se numește suferința iubirii.