Misterul concepției constă în naștere

Existența și prevederea acesteia se contrazic reciproc

Dacă observăm cum este creată și funcționează natura - atât în orice obiect individual, cât și în ansamblu - considerând toată creația pe care o percepem ca un singur sistem, vedem că totul a fost creat cu un scop precis: să asigure posibilitatea existenței, funcționării și dezvoltării.

Și structura oricărui obiect este atât de logică din punct de vedere intern, toate conexiunile din fiecare creație biologică sunt atât de incomprehensibil de precise și subtile, încât atunci când studiem un organism viu, nu putem găsi, practic, niciun defect.

Mai mult, dacă vedem ceva ca pe un defect, înțelegem din experiența noastră anterioară că este doar o consecință a neînțelegerii noastre privind funcționarea perfectă a acestui sistem-organism. Prin urmare, toate intervențiile noastre în natură sunt, de regulă, urmate de pedepse amare sub forma unui mediu deteriorat, a unei personalități desfigurate și a catastrofelor.

Și nu contează dacă intervenim în natura neînsuflețită, în plante, animale sau oameni. Credem că avem dreptul să intervenim în viața oamenilor, în noi înșine. Dar fără să înțelegem și, firește, fără să respectăm legile funcționării umane, prin intervenție, ne facem rău nouă înșine.

Și astfel plătim timp de secole. Dar aceasta, în principiu, este calea suferinței pregătită pentru noi dacă nu reușim să urmăm calea Torei.

Dacă am putea vedea imaginea de ansamblu a naturii, inclusiv pe noi înșine, în întregime, nu am găsi niciun defect și am înțelege că, pentru bunăstarea noastră deplină, suntem obligați doar să urmăm legile universului și să nu inventăm altele noi, conform cărora «se presupune că așa funcționează societatea».

Însă, din moment ce nu respectăm legile universului în întreaga lor sferă și nu găsim puterea în noi înșine să urmăm instrucțiunea de a merge prin credință deasupra cunoașterii (ca mijloc de vindecare de egoism), continuăm să ne urmăm mintea egoistă și facem constant greșeli în intervenția noastră atât în natură, cât și în noi înșine.

Din partea Creatorului, totul a fost creat în deplină perfecțiune – dar numai la Nașterea noastră. Putem observa o diferență izbitoare între modul în care Autoritatea Supremă a pregătit cu atenție și meticulozitate totul pentru nașterea cu succes și dezvoltarea inițială a fiecărei specii după naștere în prima etapă a vieții sale și lupta pentru existență pe care fiecare specie este apoi obligată să o ducă, literalmente până la moarte.

E ca și cum natura, după ce a prevăzut totul, și-ar fi abandonat brusc planul, lăsând individul în voia propriilor sale oportunități de dezvoltare ulterioară. Într-atât de mult, încât nici măcar coroana naturii - umanitatea - nu este conștientă de ce natura însăși l-a creat cu o grijă atât de meticuloasă. E ca și cum un biomaterial atât de valoros, o perioadă de dezvoltare atât de lungă, ar fi fost irosit, doar pentru a rupe brusc orice logică și a abandona organismul în voia propriilor metode.

La urma urmei, în structura corpului uman descoperim scopul fiecărui sistem, al fiecărui organ, al fiecărei celule și funcționarea optimă a tuturor sistemelor. Putem spune pentru fiecare organ, celulă și moleculă scopul existenței sale, iar dacă nu cunoaștem încă acest scop, atunci ne este clar că nu l-am descoperit încă. Dar nu putem spune de ce există întregul organism - acest lucru ne este ascuns!

Vedem în jurul nostru o imagine paradoxală: totul este creat conform celor mai perfecte legi, pe care nu le cunoaștem. De ce ne-a creat natura, atât de grijulie cu toate lucrurile, ignorând legile ei? La urma urmei, îi anulăm astfel toate eforturile de a crea un organism perfect? Înțelegem doar parțial legile creației și completitudinea lor logică. Dar nu vedem nicio logică în legile controlului, în îndrumarea creației către scopul pentru care, evident, a fost creată toată creația.

La scară globală, nu reușim să vedem nici scopul existenței universului și nu suntem conștienți de motivele și scopurile a ceea ce se întâmplă la scară cosmică, la scara țărilor și a popoarelor și în fiecare dintre noi personal. Cele mai importante aspecte ale lumii din jurul nostru ne sunt pur și simplu ascunse.

Dar de ce a fost necesar să ne creeze atât de avansați dacă controlul este exercitat de forța brutală a puterii naturii? Dacă omul este forțat să acționeze conform calităților sale inerente și își dă seama (în cel mai bun caz) doar că nu poate acționa altfel!

Naştere

Universalul constă în fuziunea particularului și, prin urmare, este similar cu acesta. Și așa cum există o dezvoltare preliminară și apoi nașterea particularului, a individului, tot așa se întâmplă și cu nașterea universalului. Și așa cum există condiții speciale pentru dezvoltarea intrauterină a fătului, urmate de dragostea și devotamentul părinților, pe care natura le-a sădit cu grijă în noi pentru a garanta dezvoltarea nou-născutului, tot așa și societatea umană, ca sumă de indivizi, se naște și se dezvoltă conform unor legi similare.

Mai mult, natura a avut atâta grijă să asigure dezvoltarea în siguranță a nou-născutului încât a creat instincte în mamă care o obligă să întreprindă acțiuni care asigură continuarea dezvoltării intrauterine. Aceasta înseamnă că, pentru făt, este complet irelevant dacă se află în interiorul mamei, natura fiind preocupată doar de dezvoltarea sa, sau dacă mama are grijă de el. Natura a insuflat părinților instincte atât de puternice pentru a asigura îndeplinirea continuă a planurilor sale.

Creatorul a creat toate lumile în avans și a trimis sufletul prin ele în lumea noastră. Aici, El a creat un tată și o mamă vii, cărora le-a dat dorința de a naște, dorința de a-și iubi copilul nenăscut și un complex de alte dorințe egoiste care duc la sacrificiu de sine de dragul unui al treilea egoism, nou-născut. Vedem că nașterea este o continuare a dezvoltării interioare. Nu este încă începutul dezvoltării umane. Omul se află încă sub influența forțelor naturale care coboară de sus.

Când începe o persoană să se dezvolte pe cont propriu, când începe călătoria sa ascendentă, când se naște spiritual? Abia odată cu prima sa mișcare spirituală independentă. Toate acestea se aplică societății în ansamblu.

Dacă ne imaginăm întreaga umanitate ca pe un nou-născut, ce părinți iubitori a pregătit Creatorul pentru un astfel de nou-născut? Este vorba despre legea socială «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», pe care Creatorul a stabilit-o ca fundament al dezvoltării spirituale a societății. Dacă această lege altruistă nu este respectată, întreaga societate suferă și se îndreaptă spre propria distrugere, înlocuind formațiunile și sistemele sociale.

Aceasta este întreaga pregătire a societății pentru împlinirea spirituală. Unde ar trebui societatea să găsească părinți devotați? Fiecare individ trebuie să găsească părinți printre cei din jurul său, spunându-și că sunt unul la un milion și că toți milioanele, relativ la el, sunt părinții săi iubitori.

Dacă o societate funcționează în așa fel încât să existe un tată și o mamă care dau naștere fiecărui membru al societății și au grijă de el ca și cum ar fi propriul lor copil, atunci toți membrii societății și societatea în ansamblu se pot dezvolta spiritual până la nivelul de a primi Tora – Lumina Creatorului – și își vor atinge pe deplin scopul.

Însă, până când membrii societății nu își structurează mediul în acest fel, fiecare membru este ca un nou-născut lipsit de tată și mamă, care piere în mod natural din punct de vedere spiritual. În schimb, dacă o societate este formată doar din astfel de membri morți spiritual, ea însăși este moartă spiritual și, în mod firesc, nu poate oferi îngrijire spirituală niciunuia dintre membrii săi.

Societatea nu este pur și simplu o adunare de indivizi, ci puterea Creatorului, căci Creatorul a înzestrat-o cu potențialul de a-și aduce membrii la cea mai înaltă dezvoltare spirituală. Poate că nu este un stat, ci o comunitate mică, închisă. Totul depinde de obiectivele pe care și le stabilește și de principiile după care se ghidează. Dacă un grup care se adună nu își poate dedica energiile scopului ca fiecare să fie un părinte grijuliu pentru toți și ca toți să fie ca niște părinți pentru fiecare, ci cu scopul creșterii spirituale și al contopirii cu Creatorul, atunci un astfel de grup piere spiritual și apoi se dezintegrează fizic.

Acest lucru este evident în toate comunele care au apărut în diferite momente ale lumii: motivul prăbușirii lor este doar acela că, deși și-au asumat obligații de a avea grijă unele de altele, similare cu cele descrise mai sus, scopul întregii lor organizații nu era contopirea cu Creatorul, ci o existență sigură și egoistă.

Dacă un grup de oameni dorește cu adevărat să-și unească puterile și aspirațiile în scopul apropierii spirituale de Creator, atunci un astfel de grup se dezvoltă spiritual într-un ritm multiplicat cu numărul membrilor grupului.

Pe scurt, acesta este scopul creării unui grup pentru studiul Cabalei. Tora citează o lege naturală bazată pe unitatea societății: dacă o societate, chiar și la nivel egoist, fără conexiune cu spiritualul, fără a căuta apropierea de Creator, tratează un individ așa cum își tratează părinții copilul, atunci o astfel de societate cade sub influența forțelor protectoare spirituale.

Tora vorbește despre un oraș plin de păcătoși: hoți, criminali, atei, clase sociale de jos, toți având grijă unii de alții. Nimeni nu poate lua cu asalt sau cuceri un astfel de oraș, deoarece au creat un fel de simulacru egoist al «Unității» și astfel cad sub influența unei forțe spirituale Superioare, cu care sunt aliniați, chiar dacă fiecare dintre ei în mod individual este un egoist și toți îl neagă pe Creator. Dar dacă relațiile lor sunt chiar și ușor spirituale, atunci sunt deja protejate de protecție spirituală. Aceasta este puterea relativă a sectelor - elementul devotamentului și unității. Și de aceea societatea le consideră dificil de combătut.

Astfel, în vremuri de război și pericol, poporul lui Israel începe să se unească. Și, întrucât unitatea noastră evocă puteri protectoare, superioare, mult mai mari decât cele ale altor națiuni, chiar dacă există milioane de dușmani, aceștia vor fi neputincioși. Dar, de îndată ce războiul încetează, are loc un fel de proces de pace - această situație este cea mai periculoasă pentru un popor, mai ales pentru unul atât de egoist precum al nostru. Războiul este întotdeauna o mântuire și o purificare spirituală, pentru că cel puțin pentru o clipă ne unim, gândindu-ne la siguranța noastră comună; vrem ca un soldat să trăiască, iar altul să fie bine, pentru că ne va ajuta. Acest lucru poate fi din pur egoism, dar dacă ne pasă de ceilalți, chiar și aceasta este o forță extraordinară.

La fel, într-o societate mică, dacă vrem să creăm una care să fie în beneficiul tuturor, apare o putere enormă. Dar astfel de societăți nu pot exista tocmai pentru că contrazic scopul spiritual: coeziunea și iubirea reciprocă, nu de dragul Creatorului, ci de dragul propriului bine, propriul egoism, contrazice scopul Creației. Ele schimbă un scop - altruismul de dragul unității cu Creatorul - cu altul - altruismul de dragul umanității - și, prin urmare, încetează curând să existe.

Și, din moment ce își schimbă subconștient scopul, înlocuind Creatorul cu omul, astfel de societăți sunt, de regulă, atee. Exemplele variază de la societăți primitive la societăți sovietice și kibuțuri. Și toate se destramă pentru că scopul lor nu este Creatorul.

Omul este împins spre scopul creației – «apropierea de Creator» – de o forță spirituală insațiabilă, pe care o numim natură sau circumstanțe. Dacă omul se îmbunătățește, atunci, în măsura îmbunătățirii sale, începe să facă anumiți pași el însuși, dorind același lucru ca și Creatorul.

Atâta timp cât viitorul obiect spiritual rămâne subdezvoltat și nu face niciun efort pentru a se îndrepta spre scopul creației, este împins înainte de o forță naturală constrângătoare, care este foarte crudă. Această cale se numește calea suferinței. Această forță constrângătoare ne obligă să avem grijă de sănătatea noastră, să dormim, să mâncăm, să ne căsătorim, să avem copii, să-i iubim și să-i creștem. Și nimic nu se poate face în această privință - dorințele apar în noi independent de voința noastră.

Însă atunci când o persoană, studiind Cabala, începe să recunoască scopul stabilit în fața sa și apoi și-l dorește ea însăși, ea îl acceptă în mod conștient și îi cere Creatorului puterea de a-l atinge. Începând să împlinească în mod conștient o parte din ceea ce natura i-a aplicat anterior în mod inexorabil și crud, în loc să urmeze dezvoltarea naturală a naturii, ea începe să se transforme rapid, iar această dezvoltare se numește calea Torei - către scopul creației.

Prin înaintarea conștientă a pașilor către scopul creației, omul detașează natura de rolul său de supraveghetor al său, eliberând natura de lucrarea acesteia asupra lui și lucrând asupra sa însuși. Suferința materială și egoistă este înlocuită de suferința spirituală - dorința de a se perfecționa în numele propriului individ și apoi în numele Creatorului.

Și cu cât o persoană lucrează mai independent asupra sa, depunând efort în studiile Cabalei, conectându-se cu un grup de studenți și cu Învățătorul, cu atât mai multe funcții va putea prelua din lucrarea naturii asupra sa, până când va deveni complet liberă de influența ei convingătoare. Fiecare etapă pe care o persoană o îndeplinește este o porțiune din lucrarea «luată» de la natură. O etapă spirituală semnifică faptul că o persoană este în acord cu Creatorul într-o anumită măsură, adică își îndeplinește propriul destin.

Într-un oraș al păcătoșilor, dacă există un pericol comun, se iubesc și nu pot fi învinși. Dar, de îndată ce pericolul dispare, egoismul începe să apară, oamenii se înfurie, se urăsc unii pe alții, iar societatea se destramă și se prăbușește. În ciuda faptului că autoritățile încep să introducă cu forța grija pentru aproapele în codul social, dorințele nu pot fi impuse unei persoane; ele apar doar atunci când apare o nevoie.

Creatorul, Autoritatea Supremă, nu poate permite existența a ceva similar Lui dacă acesta există în limitele egoismului. Dacă iubirea reciprocă, dăruirea de sine și unificarea spirituală există în lumea spirituală, atunci ar putea exista o astfel de imagine în oglindă și în lumea noastră? Natura egoismului este absolut opusă naturii altruismului.

Dacă ar exista o astfel de asemănare a relațiilor în lumea noastră ca și în cea spirituală, atunci egoismul ar fi similar altruismului. Întreaga diferență dintre lumea noastră și cea spirituală constă în calitățile contrastante ale altruismului și egoismului. Și dacă ar exista o astfel de asemănare, atunci egoismul nu ar fi diferit de altruism, cu excepția unui lucru, cel mai important - scopul unirii cu Creatorul.

Ce înseamnă grija față de aproapele în grupuri mici? Iubirea umană obișnuită izvorăște dintr-un sentiment de plăcere: iubesc un obiect pentru că îmi aduce plăcere, pentru că acest obiect conține o scânteie de lumină care mă atrage.

Uneori, această atracție este atât de puternică încât o persoană este dispusă să se sacrifice pentru acest obiect al plăcerii. Pentru că plăcerea vine din lumină, iar acest lucru evocă în subconștient în persoană o înțelegere a propriei eternități. Uneori, o persoană iubește veșmântul unei scântei de lumină - câinele său, copilul său, alesul său - până la nebunie.

Întrucât toți cei din cetatea păcătoșilor se unesc pentru propriul lor de drag și nu pentru un scop superior, ei au dreptul să existe doar în momente de pericol extern: scopul lor este cu adevărat egoist, dar justificat în limitele necesare existenței. Și astfel, în vremuri de pericol, ei există și triumfă.

Dar dacă unitatea nu este doar de dragul supraviețuirii, ci și de dragul obținerii plăcerii, adică devine scopul vieții și nu supraviețuirea, o astfel de societate nu are dreptul să existe, deoarece scopul Creatorului este înlocuit de un scop egoist.

Născută în lumea noastră, o persoană își continuă dezvoltarea spirituală în pântecele mamei. Această dezvoltare a început odată cu coborârea sufletului său din Sursa tuturor sufletelor din lumea infinitului, trecând prin toate etapele sale de sus în jos, până la nașterea sa spirituală într-una din viețile sale în această lume.

Nașterea spirituală este apariția unui ecran minimal, care ne oferă posibilitatea de a nega toate plăcerile acestei lumi de dragul experimentării Creatorului. Aceasta se numește naștere spirituală, ieșirea din Egipt, din sclavia egoismului nostru.

De-a lungul multor revoluții și întoarceri în această lume, o persoană trece inconștient prin prima etapă a dezvoltării sale: suferința provenită dintr-o existență egoistă se acumulează în partea spirituală pe care nu o percepe.

La un moment dat în una dintre existențele sale pământești, el va ajunge la Cabala, deoarece instrucțiunea este necesară pentru o ascensiune ulterioară. Apoi vine etapa în care o persoană a luat deja cartea în mână și, parțial conștient, a început să se îndrepte spre nașterea sa spirituală.

Această parte a dezvoltării unei persoane se numește «akarat ra» - conștientizarea răului - atunci când devine conștientă de propriul egoism în limitele lumii noastre. Atinge acest nivel studiindu-se pe sine și lumea din jurul său din perspectiva Cabalei. Apoi, ochii li se deschid și începe să-și vadă adevăratele calități, atât în interiorul său, cât și prin sine.

Ceea ce o persoană vede în sine devine atât de insuportabil, malițios, plin de ură și apare în cea mai josnică formă, încât chiar și ceva bun pare construit pe distrugerea anterioară a ceva, pe nenorocirea altcuiva - atât de instinctiv își respinge toate calitățile. Și atunci când își dorește complet să le respingă, i se acordă naștere spirituală.

CORECTAT ȘI NECESAR PENTRU ACTIVITĂȚILE UMANE

Creatorul a creat pentru împlinire

Tora spune: «Creatorul a creat — pentru a face». El a creat ceva pentru ca noi să putem face acel lucru. Așadar, este ceea ce a creat El imperfect? Care este scopul creației Sale neterminate? Cum putem face ceea ce El a lăsat neterminat?

Dacă suntem singura creație pe care a făcut-o El, înseamnă oare că se spune că ne creăm singuri? Putem cu adevărat să ne creăm singuri, să ne corectăm, să ne completăm sau să ne schimbăm? La urma urmei, acest lucru necesită puteri mai mari decât cele care ne sunt date – necorectate – de natura noastră.

Cum putem ști ce a lăsat Creatorul neterminat în noi? Evident, acest lucru necesită cunoașterea a ceea ce a creat El. Prin urmare, prima etapă a sarcinii omului de a «face» se reduce la recunoașterea a ceea ce a creat Creatorul - propriul său egoism. Această etapă se numește recunoașterea răului, o cunoaștere de sine, de propria creație.

Creatorul nu cere nicio muncă din partea creației. Dar El a lăsat în mod deliberat creația neterminată, pentru a-i oferi omului oportunitatea de a se desăvârși. Creatorul trebuia să-i ofere omului o parte din lucrarea creației. El Însuși, «se presupune», nu putea să o îndeplinească în locul omului.

Și asta pentru că, corectându-se, omul dobândește abilități – kelim, aspirații, dorințe – pe care Creatorul inițial nu a fost capabil să le creeze în el. Și astfel, tot ce putea face Creatorul, El Însuși a făcut-o, în timp ce lucrarea necesară pe care doar o ființă creată – umanitatea – o putea îndeplini, El a fost forțat să o lase omului.

Din perspectiva Creatorului, aceasta vorbește tocmai despre perfecțiunea Sa, căci El a fost capabil să creeze o ființă atât de imperfectă și totuși să-i dea capacitatea de a atinge perfecțiunea însăși. Dar în lumea noastră, oamenii, observând acțiunile Creatorului din jurul lor și din interiorul lor, le judecă ca fiind imperfecte.

Asta pentru că nu vede sfârșitul creației, când se dezvăluie toată perfecțiunea - atât ceea ce a creat Creatorul, cât și ceea ce omul desăvârșește. Astfel, fără a cunoaște starea finală, este imposibil să judecăm pe cele intermediare, ca în exemplul vizitatorului lumii noastre, care credea că un taur nou-născut va deveni precum Napoleon, în timp ce un prunc va rămâne la fel de nesemnificativ.

Toate calitățile negative pe care le vedem în jurul și în interiorul nostru sunt exact ceea ce a creat Creatorul, pentru că El nu a creat nimic altceva decât egoism. Dar, după ce ne-a creat pe noi, l-a lăsat pe seama noastră să-l corectăm. Și a făcut acest lucru în mod deliberat, pentru că numai prin munca noastră asupra lui putem atinge nivelul Său - nivelul Creatorului.

Restul a fost creat ca sisteme automate, cum ar fi sistemul digestiv, de exemplu. Însă partea din creație lăsată omului însuși nu a putut fi niciodată completată de Creator. Și însuși faptul că El a creat întregul univers, reducându-Și participarea la acesta la sfârșitul corecției, vorbește despre perfecțiunea Sa.

Nu înțelegem că este mult mai dificil pentru Ființa Supremă să ne limiteze acțiunile și să înceteze să dăruiască, deoarece dăruirea este în natura Lui. Așa cum este ușor pentru noi să luăm și să primim și așa cum suntem incapabili să dăruim, este la fel de dificil pentru ființa spirituală să meargă împotriva propriei naturi. În lumea noastră, încetarea de a dărui poate fi comparată cu starea unei mame care își privează copilul de cele mai esențiale lucruri. Această stare a Creatorului se numește «suferința Shechinah».

Trebuie să înțelegem că acolo unde Creatorul Și-a redus prezența, nu este prin «bunăvoința» Sa, ci pentru că El dorește să ne ofere oportunitatea de a atinge nivelul Său. Și trebuie să privim toate aspectele negative din această perspectivă, nu cu critică și dispreț.

Este important să înțelegem că tot ceea ce este negativ a fost creat în mod specific și cu un efort chiar mai mare decât ceea ce este pozitiv - creat pentru participarea noastră directă la creație. Întrucât dorința Creatorului este de a încânta creația, diminuarea prezenței Sale, ascunderea Sinelui și, astfel, crearea suferinței este contrară naturii Sale.

De ce sunt numiți cei drepți drepți? Pentru că ei acceptă limitele luminii, absența Creatorului, adică posibilitatea lucrării pe care Creatorul le-a lăsat-o în creație, pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit, până la perfecțiune. Și în acest fel, ei justifică «incompletețea» creației.

Tocmai acolo unde o persoană poate participa la creație se găsește oportunitatea de a-I oferi Creatorului sentimentul de plăcere pentru ceea ce a făcut El în cel mai bun și mai eficient mod.

Ce face o persoană în creație? Își creează o asemănare cu Creatorul. Ce înseamnă Creator? Un mic nivel spiritual, chiar deasupra mea, este simțit (dacă este simțit vreodată) de mine ca și Creator. Pentru că m-a creat cu adevărat și mă guvernează constant; de la el primesc tot ce este în mine și cu mine. Prin urmare, un nivel superior este întotdeauna numit Creator în raport cu un nivel inferior.

De îndată ce o persoană atinge acest nivel superior, devenind asemenea Creatorului său, nivelul superior începe imediat să fie simțit ca fiind Creatorul. Astfel, pe măsură ce o persoană urcă, ea îl dezvăluie din ce în ce mai mult pe Creator.

Ce înseamnă să urci de pe o treaptă pe alta? Înseamnă că m-am aflat pe aceeași treaptă unde, în starea mea anterioară, se afla Cel pe care îl numeam Creatorul meu. Și acum am devenit egal cu El. Creatorul ni se arată continuu pe Sine pe o treaptă superioară ca exemplu și ne cere să-L urmăm, creându-ne după «chipul și asemănarea» Lui.

Omului i se dă abilitatea de a experimenta și înțelege a doua jumătate, neterminată, a creației, pe care o numim nașterea (ibur), dezvoltarea, nașterea, ascensiunea și creșterea omului. Creatorul îl călăuzește pe om prin această conștientizare.

Creatorul face totul - doar o parte a creației ca exemplu de pași, iar El realizează a doua parte a creației ca pe o cale, prin om, ca și cum l-ar face partenerul Său și i-ar oferi oportunitatea, din starea cea mai joasă, de a crea din sine o asemănare cu Creatorul.

În acest caz, o persoană simte simultan două influențe asupra sa - control privat și general, numit AVAYA-ELOKIM: pe de o parte, unei persoane i se pare că tot ceea ce a lăsat Creatorul, o persoană trebuie să facă singură, pe de altă parte, vede cum acționează Creatorul prin ea.

Înțelegerea reciprocă a acestor două forțe creative - propria forță și Creatorul care acționează prin sine, fuziunea dintre sine și Creator - este senzația celei mai înalte plăceri și perfecțiuni. Cineva - HaVaYaH - simte că se contopește cu guvernarea supremă - Elokim. Malchut cu Bina. La fiecare nivel. Și întrebarea «Eu guvernez sau Creatorul» dispare în sine, căci în acest moment, prin fuziunea reciprocă, distincția dintre «Eu și El» dispare.

Care este rolul Învățătorului în acest proces, care are loc prin puterea și îndrumarea Creatorului? Toate eforturile rabinului sunt îndreptate spre a-și face elevii independenți, fără a-i lega de el însuși, astfel încât să nu se uite niciodată la el, ci mai degrabă să privească prin el către Creator.

Un student trebuie să învețe să fie ca Creatorul, nu ca rabinul. Un astfel de student este numit «talmid-chacham». Creatorul este numit «chacham» deoarece El este sursa luminii chohma. Iar un «talmid» este un student care învață să primească această lumină chohma și să o împărtășească în același mod. El este numit «talmid-chacham» deoarece învață de la Creator să fie ca El.

Creatorul obține o plăcere imensă din faptul că creațiile Sale creează și reînnoiesc creația, așa cum o face El. Și toată puterea noastră de reînnoire și dezvoltare, pe care o parcurgem pas cu pas (nu facem nimic nou, ci doar parcurgem aceiași pași de jos în sus), este o formă de imitație a Creatorului. În măsura în care calitățile și acțiunile noastre seamănă cu Creatorul, în aceeași măsură Îi aducem plăcere.

Așa cum dezvoltarea noastră în înțelegere și progres în această lume este măsurată în cele din urmă prin măsura în care imităm natura, tot așa și dezvoltarea noastră spirituală este măsurată prin măsura în care imităm natura spirituală sau Creatorul. În general, nu există nicio diferență între aceste imitații.

Creatorul a creat o parte din natura noastră, calitățile noastre, pentru a funcționa automat în noi. Și o parte din natura noastră a fost creată în noi și numai în noi, astfel încât să ne putem asimila conștient și complet naturii.

Această oportunitate este acordată unora pe care Creatorul dorește să-i aducă mai aproape de El. Căci imitarea Lui înseamnă apropierea de El. Și această oportunitate este acordată în grade diferite, se presupune că depinde de eforturile proprii ale individului.

Am spus că existența și menținerea existenței sunt contradictorii. Existența este dată de sus, iar pentru noi, este legile naturale ale naturii. Menținerea existenței, însă, este dată în funcție de acțiunile noastre. Prin urmare, scopul nostru este să combinăm existența cu menținerea existenței, astfel încât guvernarea numită «Menținerea Existenței» să devină o replică exactă a guvernării numite «Existență».

Și apoi vom vedea cum în toate lucrurile, atât în Existență, cât și în Furnizarea ei, acționează Unicul și Unicul Creator, prin noi făcând toate corecțiile în noi și creând un sentiment minunat că le facem singuri.