Porunca de a mărturisi

Articolul 37 din 1985.

---

Zoharul (Judecătorii) afirmă: «Este o poruncă să depui mărturie în instanță, ca nu cumva vecinul să piardă bani pentru că nu depune mărturie. Și de aceea au decretat: martorii unui om sunt zidurile casei sale, ceea ce înseamnă zidurile inimii sale. Este scris: «Ezechia și-a întors fața spre zid», adică Ezechia s-a rugat din zidurile inimii sale. Membrii casei depun, de asemenea, mărturie în favoarea unei persoane. «Membrii casei» sunt cele 248 de organe (dorințe), deoarece corpul este numit casă.

Astfel au decretat autorii Mișnei: păcatele unui păcătos sunt scrise pe oasele lui. Faptele bune ale unei persoane drepte sunt scrise pe oasele lui. Și astfel David a spus: «Toate oasele mele vor vorbi». Dar de ce sunt păcatele scrise pe oase mai mult decât pe carne, tendoane sau piele? Asta pentru că oasele sunt albe, iar negrul nu se vede decât pe un fundal alb.

În mod similar, Tora este albă pe interior, adică pergament și cerneală neagră pe exterior; negrul și albul reprezintă lumina și întunericul. Mai mult, trupul se ridică pe propriile oase și, prin urmare, faptele bune și păcatele se deplasează pe oasele sale. Și dacă o persoană este considerată demnă, trupul se va ridica pe oasele sale, dar dacă nu este considerată demnă, nu se va ridica și nu va învia din morți.

Este important să înțelegem limbajul Zoharului - ce înseamnă «legea care obligă o persoană să depună mărturie în instanță pentru ca aproapele său să nu piardă bani»? Ce înseamnă acest lucru în lucrarea interioară de corectare a sufletului? Trebuie să înțelegem natura pretenției sale, ce cere și de la cine o cere. Ce înseamnă că doar o persoană credincioasă merită să fie mărturisită?

În munca interioară, o persoană pretinde că Creatorul îi va acorda ceea ce cere. Și dacă este așa, atunci pentru a demonstra validitatea afirmațiilor sale, trebuie să depună mărturie? Oare Creatorul nu știe dacă o persoană spune adevărul sau minte sau Creatorul vede că cererea sa este corectă doar atunci când depune mărturie?

Și cum poate o persoană să depună mărturie credibilă despre sine? Și trebuie să înțelegem, de asemenea: de ce trebuie ca mărturia (mărturia) să vină din pereții inimii sale?

Dar nu este oare acceptat ca mărturisirea să vină din gură, așa cum au spus înțelepții noștri: «Din gurile lor, nu din scrierile lor»? Și aici se spune că ar trebui să vină din inimă, nu din gură?! Și trebuie să înțelegem, de asemenea, că vrea să spună că asta au decretat autorii Mișnei: «Păcătosul - păcatele lui sunt scrise în oasele lui; cel drept - faptele lui bune sunt scrise în oasele lui.» Sunt păcatele și faptele bune cu adevărat scrise în oase pământești? Cum sunt conceptele spirituale, adică poruncile și încălcările lor, imprimate pe oase obișnuite?

Explicația pentru motivul și modul în care păcatele și virtuțile pot fi înscrise pe oase este și mai complicată: oasele sunt albe, iar textul negru apare doar prin alb. Și trebuie să înțelegem și cuvintele: «Și nu altfel decât trupul care se va ridica pe oasele sale». De ce pe oase? Depinde învierea trupului de oase?

Pentru a înțelege cele de mai sus în legătură cu munca spirituală, trebuie să ne amintim regula binecunoscută conform căreia nu există lumină fără vas, adică este imposibil să primești vreo împlinire decât dacă există o nevoie urgentă pentru ea - o dorință care va fi împlinită.

De exemplu, o persoană nu va mânca cina dacă nu îi este foame. Mai mult, gradul de plăcere pe care o persoană îl obține dintr-o masă este măsurat prin gradul de nevoie (foame) pe care îl simte pentru acea masă. Prin urmare, dacă o persoană nu simte nicio nevoie, nu există nicio speranță de a experimenta vreo plăcere, deoarece nu există «loc» pentru împlinire (cu plăcere).

Când vorbim despre munca interioară a unei persoane care progresează mai adânc într-un simț al universului și al sinelui, aceasta înseamnă că are dorința de a îndeplini această muncă cu intenția de a face acest lucru de dragul Creatorului. Desigur, conform regulii de mai sus, trebuie să aibă o nevoie pentru aceasta, adică se simt obligați să acționeze de dragul Creatorului. În măsura în care simt această nevoie, putem spune că au un vas (kli). Și acest vas este plin atunci când lucrează de dragul Creatorului, adică vor să-i facă pe plac Creatorului; corpul lor consimte deja la această muncă de dragul Creatorului.

Omul a fost creat să primească (plăcere) conform naturii sale, nu să dăruiască. Și dacă o persoană vrea să lucreze pentru dăruire, adică dacă are o dorință, corpul va împiedica acest lucru și va întreba imediat: De ce vrei să schimbi natura în care ai fost creat? Care este nevoia ta? Ce îți lipsește? Și înțelegi cu adevărat 100% că trebuie să lucrezi pentru dăruire?

Nu vezi cum îndeplinesc alții Mițvot-urile, cum se străduiesc să se asigure că acțiunile lor sunt precise și meticuloase? Aceasta înseamnă că, trăind conform Torei și Mițvot-urilor, principala lor preocupare este ca acțiuni au fost observate până la cel mai mic detaliu. Și nu se gândesc prea mult la asta intenție, spunând: «Este clar că facem ce putem, dar nu acordăm prea multă atenție intenției, deoarece a lucra pentru Creator este pentru câțiva aleși și nu pentru întreaga societate.».

Când trupul își pune întrebările, evident că are vreo semnificație. Și fără a primi un răspuns demn, nu permite unei persoane să-și ia în considerare dorințele de a dărui, căci nu există dreptate în trup și nu există lumină fără un vas. «Dacă nu simți nevoia de altruism, atunci de ce faci atâta tam-tam?»

Prin urmare, corpul îi spune unei persoane: «Mai întâi, spune-mi care este nevoia de dorințe altruiste și apoi vom discuta mai departe.» Și conform celor de mai sus, nevoia acestei dorințe trebuie să fie în cel care simte suferința din cauza incapacității de a dărui și, prin urmare, din moment ce cineva nu și-a construit un vas, este de la sine înțeles că nu poate fi demn să primească lumina, adică corecția.

În ciuda acestui fapt, o persoană trebuie să se străduiască să dezvolte o nemulțumire profundă din cauza incapacității sale de a dărui Creatorului. Iar magnitudinea acestei nemulțumiri corespunde suferinței pe care o experimentează din cauza lipsei acestui sentiment, deoarece nu are ceea ce cere. În orice caz, aceasta nu se numește nevoie, deoarece o nevoie adevărată se măsoară prin durerea pe care o experimentează din cauza lipsei acesteia.

Și din aceasta putem înțelege cuvintele lui Ari: »Iubește-ți Creatorul și slujește-I din toată inima ta«. Ce este această lucrare care este în inimă? »Este rugăciunea». Și trebuie să înțelegem de ce rugăciunea, în sensul ei obișnuit, a încetat să mai fie folosită. Așa este în lume: când o persoană dorește ceva de la alta, își deschide gura și cere. După cum este scris: «Aud rugăciunea din fiecare gură». Atunci de ce se spune că rugăciunea se referă la lucrarea care este în inimă?

Având în vedere cele de mai sus, rugăciunea este senzația unei lipse, iar persoana dorește ca Creatorul să umple această lipsă. Cu toate acestea, nu există o lipsă semnificativă în gura cuiva, deoarece toate sentimentele sunt simțite în inimă. Prin urmare, dacă cineva nu simte o lipsă în inimă, atunci tot ceea ce iese de pe buzele sale nu are nicio importanță. Să presupunem că cuiva îi lipsește cu adevărat ceea ce cere cu gura sa, dar împlinirea pe care o cere trebuie să umple locul unde se află lipsa, adică inima. Prin urmare, înțelepții au spus că rugăciunea trebuie să vină din adâncul inimii, ceea ce înseamnă că fiecare inimă trebuie să simtă lipsa pe care dorește să o vadă împlinită.

Și, după cum știm, lumina și vasul implică împlinire (plăcere) și lipsă. Lumina — împlinirea — o atribuim Creatorului, în timp ce vasul — dorința — se referă la creație. Prin urmare, o persoană trebuie să pregătească vasul, adică să-și pregătească dorința, astfel încât Creatorul să-l poată inunda cu lumină; altfel, nu există loc pentru împlinire. În ciuda acestui fapt, atunci când o persoană cere ajutorul Creatorului în direcționarea acțiunilor cu intenția de dăruire, corpul întreabă: «De ce spui această rugăciune? Ce îți lipsește fără ea?»

Prin urmare, este necesar să se studieze cărți care vorbesc despre importanța lucrului în altruism până când o persoană înțelege și simte că, dacă nu are acest vas, nu va putea obține o ieșire în spiritual. Și o persoană nu ar trebui să urmeze exemplul unei societăți care spune că cel mai important lucru sunt acțiunile, nu intențiile, că ar trebui să investești toată energia în acțiuni, deoarece acțiunile, în conformitate cu poruncile pe care le îndeplinim, și studiul Torei sunt suficiente pentru noi.

În schimb, o persoană trebuie să urmeze Tora și Poruncile pentru a o aduce la o intenție altruistă, iar după ce dobândește o înțelegere clară a cât de necesar este pentru ea să lucreze pentru dăruire și simte durere și suferință pentru că îi lipsește această putere, atunci se consideră că are deja ceva pentru care să se roage, deoarece această rugăciune este despre lucrarea care este în inimă.

La urma urmei, inima simte ceea ce îi lipsește. Și abia atunci această rugăciune primește răspuns, adică i se dă de sus puterea cu care poate lucra altruist, pentru că a dezvoltat deja o adevărată dorință pentru cele spirituale.

Dar ce poate face o persoană dacă, după toate încercările și eforturile depuse, tot nu simte durerea și suferința incapacității de a lucra pentru a dărui? Într-o astfel de situație, este necesar să-I ceară Creatorului să-i îndeplinească o dorință - un vas numit «nevoia de sentimente».

Dacă este capabil să regrete și să simtă suferința și lipsa acestei nevoi, va putea avansa. La urma urmei, sensul suferinței constă în faptul că o persoană nu poate simți altfel cât de îndepărtată de spiritual și cât de profund absorbită de spiritualitate este.

Și de ce nu poate înțelege că viața pe care o trăiește, străduindu-se să-și satisfacă nevoile pământești, nu are o valoare mai mare decât viețile tuturor celorlalte ființe vii pe care le privește? Și dacă ar privi mai atent, ar vedea cât de asemănător este cu ele în toate planurile și visele lor. Și nu există nicio diferență decât în viclenia unui om capabil să-și exploateze aproapele în propriul său beneficiu și restul celor vii, care nu sunt atât de dezvoltați încât să-și poată exploata aproapele în propriile scopuri.

Și chiar după ce cunoaște scopul Torei și al Poruncilor - că acestea sunt date doar pentru corectarea omului și elevarea sa spirituală - el uită acest lucru în timp ce îndeplinește Poruncile și studiază Tora, că este necesar să stabilească o legătură cu Creatorul prin Tora și Porunci. Aceste două concepte par fără legătură pentru el, adică Tora și Poruncile sunt separate, iar Creatorul este separat.

Și dacă regretă că nu percepe lipsa sa de asemănare cu restul celor vii ca pe un neajuns, aceasta se numește și muncă în inimă și rugăciune. Aceasta înseamnă că acest neajuns este deja umplut de Creator, astfel încât el îl poate percepe ca pe un vas pe care Creatorul îl poate umple.

Din aceasta înțelegem răspunsul la întrebarea: de ce este rugăciunea în inimă și nu în gură? Pentru că rugăciunea este sentimentul unei lipse (al unei nevoi), iar lipsa nu are nicio legătură cu cuvintele din gură, ci este o senzație în inimă.

Acum trebuie să clarificăm sensul cuvintelor scrise în Zohar: că păcatele și faptele bune sunt scrise pe oase și că din oase o persoană se poate renaște sau nu. Zoharul compară păcatele și faptele bune bazate pe oase cu Tora, unde negrul semnifică întunericul, iar albul semnifică lumina.

Și chestiunea oaselor trebuie clarificată: deoarece sunt albe, păcatele și faptele bune sunt înregistrate pe ele, căci în slujirea unei persoane față de Creator, implicarea în Tora și Mițvot este esența și factorul principal. Iar Tora și Mițvot sunt considerate albe, căci ceea ce este lipsit de deficiențe se numește alb. Și nimic nu poate fi adăugat la faptele pe care o persoană le săvârșește, căci este scris despre aceasta: «Să nu adăugați și să nu scădeți». Prin urmare, implicarea cuiva în Tora și Mițvot se numește «oase albe», iar pe ele sunt înregistrate păcatele și faptele bune ale cuiva.

Dar dacă o persoană își analizează apoi acțiunile: care este baza pe care își construiește temelia, adică ce motiv o îndeamnă să se angajeze în Tora și Mițvot, ce intenție pune în acțiunile sale, încearcă să vadă în ce măsură acțiunile pe care le săvârșește sunt de dragul Creatorului, adică pentru a aduce plăcere Creatorului - atunci va putea vedea adevărul că, în acea natură egoistă în care s-a născut, chemată «să primească de dragul de a primi», nu vrea să se angajeze în Tora și Mițvot fără compensație.

Adevăratul motiv pentru care omul nu-și poate transcende propria natură este că nu vede nevoia să schimbe natura imprimată în el, care se numește egoism, și să se îndrepte către iubirea aproapelui său pentru a atinge iubirea Creatorului. Dimpotrivă, omul simte că îi lipsește iubirea pentru mediul înconjurător, iubirea pentru familia sa, pentru concetățenii săi și așa mai departe. Și ce va câștiga el iubindu-L pe Creator? Ce va câștiga el iubindu-și aproapele? Nu se gândește el mereu dacă acest lucru îi este benefic egoismului său? Cum poate depăși limitele iubirii de sine?

Și dacă se întreabă: «De ce studiază Tora și îndeplinește poruncile mecanic, de ce respectă cu scrupulozitate fiecare detaliu?» – se justifică spunând că a primit credința prin educație, întrucât educația îl învață pe om să se angajeze în Tora și în porunci de dragul său, așa cum este scris în Rambam: «Și pentru faptul că și-a asumat credința în Creator, va primi o răsplată pentru această lucrare atât în această lume, cât și în cea spirituală.»

Prin urmare, atunci când unei persoane i se spune că adevărata credință în Creator, care ne-a poruncit să respectăm Tora și Poruncile, înseamnă că, cu ajutorul acesteia, vom fi demni să atingem asemănarea calităților numite «unitate cu Creatorul».

Aceasta înseamnă că o persoană trebuie să depășească limitele egoismului (iubirii de sine) și să îmbrățișeze iubirea aproapelui. În măsura în care cineva se eliberează de egoism, în aceeași măsură poate atinge credința deplină; altfel, se află în exil.

După cum scrie Baal HaSulam în introducerea cărții Zohar: «Este o lege conform căreia o creație nu poate primi în mod deschis răul de la Creatorul său, deoarece acest lucru aruncă o umbră asupra reputației Creatorului, căci atunci creația Îl percepe ca acționând pentru rău, adică imperfect. Și în măsura în care o persoană simte răul, în aceeași măsură simte controlul ca fiind coerciție și…” simțul său despre Creator dispare, ceea ce este cea mai mare pedeapsă din lume.

Și dacă o persoană își prezintă socoteala sufletului său și știe că adevărata lucrare din Tora și Mițvot trebuie să fie de dragul Creatorului și simte cât de departe este de adevăr (realitate), atunci prin aceste observații experimentează suferință și durere din cauza faptului că în tot acest timp nu a urmat calea cea dreaptă și, prin urmare, nu a devenit un «slujitor al Creatorului». Dimpotrivă, toată munca sa a fost în propriul său beneficiu, ceea ce se numește «a lucra pentru sine», pentru propriul său egoism. Toate creaturile urmează această cale, dar nu este potrivită pentru nivelul de «uman», ci doar pentru nivelul de «animal».

Prin această suferință, el primește un vas – adică o dorință, o nevoie pentru acesta – pentru că vede că este incapabil să se elibereze singur de limitele egoismului, lipsindu-i puterea de a merge împotriva propriei naturi. Că există o singură cale de ieșire: să ceară ajutorul Creatorului. Și abia atunci găsește un loc unde să-și împlinească dorința, căci nu există lumină fără vas.

Și cele de mai sus ridică următoarea întrebare: ce poate face o persoană care înțelege că, în orice caz, îi lipsesc durerea și suferința necesare pentru a lucra pentru dăruire, pentru că nu se poate hotărî să dăruiască altruist? Atunci trebuie să realizeze că îi lipsește plenitudinea credinței. La urma urmei, atunci când o persoană are credință deplină în Creator, este o lege a naturii ca ceea ce este mai mic să se suprime în favoarea celui mai mare. Și atunci, dacă ar avea cu adevărat credință deplină în măreția Creatorului, s-ar anula în fața Creatorului și ar căuta să-L slujească fără nicio recompensă.

Și este clar din aceasta că nu este nevoie aici, adică nu este nevoie de putere pentru a-ți învinge propria natură, ci de o lipsă de credință. Și chiar dacă are credință, așa cum o dovedește respectarea Torei și a Poruncilor, nu o are. complet Dacă cineva are lipsă de credință, atunci nu simte sau nu se comportă așa cum ar trebui atunci când are credință deplină. Adică, toată perfecțiunea, toată plenitudinea constă în a crede în măreția Creatorului.

Și dacă o persoană vrea să știe dacă are credință deplină, atunci poate vedea cât de dispusă este să lucreze pentru dăruire și cât de dispus este corpul său să se supună Creatorului. Aceasta înseamnă că nu este nevoie ca o persoană să lucreze pentru dăruire, ci există o nevoie și mai mare, iar aceasta este nevoia fundamentală - aceea că îi lipsește plenitudinea credinței.

Dar ce poate face o persoană dacă, deși își dă seama că îi lipsește o credință deplină, această deficiență nu îi provoacă durere sau suferință? Adevăratul motiv este că se uită la cei din jur și văd oameni influenți care dețin poziții de putere, dar nu este deloc evident că le lipsește o credință deplină, deoarece în conversația cu ei, insistă că acest lucru este doar pentru câțiva aleși. Și aceasta este deja o opinie general acceptată. Și acest zid enorm a devenit o barieră care împiedică o persoană să se îndrepte în direcția corectă.

Așadar, pentru mediul nostru, avem nevoie de oameni uniți într-un grup, astfel încât toți să împărtășească aceeași opinie: trebuie să atingă o credință deplină și numai aceasta poate salva o persoană de înțelepciunea convențională. Apoi, unul îl întărește și îl sprijină pe celălalt în căutarea sa de a atinge o credință deplină, astfel încât să se poată dărui complet Creatorului, iar acesta va fi singurul lor obiectiv.

Însă sfaturile pentru a atinge nevoia unei credințe complete nu se opresc aici. O persoană trebuie, de asemenea, să își sporească și să își intensifice acțiunile dincolo de nivelul obișnuit, atât cantitativ, cât și calitativ. Și, în mod firesc, corpul rezistă și întreabă: «Care este diferența dintre o zi și alta?». La care persoana răspunde: «Îmi imaginez cum aș putea sluji Creatorului dacă aș avea credință completă, așa că vreau să lucrez la mine însumi într-un ritm ca și cum aș fi atins deja credința completă.» Atunci poate apărea în ei o nevoie și o dorință, provenind dintr-o lipsă de credință completă, deoarece rezistența corpului facilitează apariția credinței, căci aceasta se întâmplă tocmai atunci când intră în ofensivă împotriva propriului corp, adică lucrează cu corpul împotriva voinței sale.

Din aceasta este clar că acești doi factori — munca sa excesivă și rezistența trupului său — îl obligă la o credință desăvârșită. Și prin aceasta, vasul său se golește pentru ca lumina să-l poată îmbrăca mai târziu, pentru că acum există loc în inima sa pentru rugăciune, adică o nevoie de ea. Iar Creatorul, care îi aude rugăciunea, îi trimite lumina credinței, prin care va putea sluji Creatorului fără a căuta răsplată.

Și aici găsim răspunsul la întrebarea noastră: ce înseamnă că păcatele și faptele bune sunt întipărite pe oase? Oasele se referă la esența lucrurilor - Tora și Poruncile pe care le îndeplinește, care ne-au fost date pentru a le îndeplini mecanic. Și nu este nimic de adăugat aici, așa cum este scris: «Nimic nu se poate adăuga sau scoate din ea».

Și aceste acțiuni sunt reprimate prin păcate și fapte bune, dacă dorește să urmeze calea adevărului și își controlează acțiunile astfel încât acestea să fie cu intenție altruistă. Este o persoană sinceră și nepăsătoare față de ceea ce fac alții, dar vrea să fie sigură că îndeplinește Tora și Mițvot de dragul Creatorului și nu pentru propriul său beneficiu. Și apoi observă că este complet cufundat în egoism și nu se poate elibera prin propriile eforturi. Și apoi strigă către Creator să-l ajute să scape de egoism și să-i acorde iubire pentru aproapele său și pentru El. «Și Creatorul este aproape de oricine Îl cheamă din adâncul sufletului său.» Și astfel este considerat vrednic de unirea cu Creatorul.

Aceasta înseamnă că faptele bune pe care le-a săvârșit sunt reprimate în oasele sale. Tora și Mițvot-urile pe care le îndeplinește sunt numite albe, deoarece, conform acțiunilor sale, totul este alb, adică pozitiv, și nu există nimic de adăugat la ele. Numai după ce a verificat pentru sine că intenția sa nu este în întregime corectă și că asemănările domnesc în Tora și Mițvot, deoarece este distant, deoarece îi lipsește gradul de fuziune, ceea ce înseamnă similaritate în proprietăți, astfel încât face totul cu intenție altruistă; în schimb, este sub controlul egoismului.

Prin urmare, el observă un grad de întuneric apărând pe alb. Acestea sunt oasele albe, așa cum se menționează în Cartea Zohar. Pe baza Torei și a Mițvot-urilor pe care le-a observat, el vede un anumit întuneric ieșind la iveală, care reprezintă o distanță față de lumină, deoarece esența luminii este dăruirea completă, altruistă, și face totul cu așteptarea de a primi, pentru că nu poate face nimic altceva decât ceea ce ține de egoism.

Prin urmare, oasele, adică Tora și Poruncile în acțiune, sunt albe, semnificând absența oricărei nevoi în acțiunile prin care cineva ar putea adăuga ceva. Numai prin controlul pe care îl exercită asupra acestui fundal alb, vede cineva întunericul ieșind la iveală. Și dacă cineva se străduiește să corecteze acest lucru, pentru că simte durerea și suferința întunericului în care se află și se roagă Creatorului să-l ajute să iasă din propriul egoism, va fi astfel vrednic de unirea cu Creatorul.

Aceasta este ceea ce se numește «faptele bune ale omului drept sunt întipărite pe oasele sale» - controlul pe care l-a exercitat asupra oaselor albe a contribuit la faptul că a fost considerat vrednic de «învierea din morți», căci păcătoșii sunt considerați morți în viață, deoarece sunt îndepărtați de însăși esența vieții. Prin urmare, atunci când sunt considerați vrednici de unirea cu Creatorul, se spune că au fost considerați vrednici de învierea din morți.

«Un păcătos – păcatele lui sunt scrise pe oasele lui» – căci un păcătos este cel care este încă cufundat în propriul său egoism. Cei drepți sunt buni, iar binele este altruism, așa cum este scris: «Inima mea este plină de bunătate și faptele mele sunt pentru Rege». Ce înseamnă binele? A putea spune: «Faptele mele sunt pentru Rege» – adică toate acțiunile cuiva sunt de dragul Creatorului, nu pentru propriul câștig și, prin urmare, «un ochi bun va fi binecuvântat».

Cei care îndeplinesc Tora și Mițvot în acțiune, adică os. Tora și Mițvot au fost date de Creator pentru îndeplinire, iar acest lucru se numește alb, deoarece nu este nevoie de acțiunile în sine, așa cum este scris: «Nu veți adăuga, nici scădea» și, prin urmare, oasele lor sunt albe. «Și păcatele lui sunt scrise pe oasele albe» - probabil că nu și-au controlat acțiunile, indiferent dacă au fost altruiști sau nu, și au îndeplinit Tora și Mițvot în modul acceptat de societate. Societatea, însă, susține că îndeplinirea scopului Creatorului este o sarcină doar pentru câțiva aleși, iar persoana obișnuită nu este obligată să urmeze această cale sau să-și facă griji dacă acțiunile sale sunt altruiste.

Această opinie publică se numește «opinia maeștrilor», în timp ce «opinia Torei» este conținută în altceva, după cum se știe, iar «opinia maeștrilor» contrazice «opinia Torei». «Opinia maeștrilor» este de așa natură încât o persoană, prin îndeplinirea Torei și a Mițvot-urilor, își sporește bunăstarea, adică devine un maestru mai mare, ceea ce înseamnă că tot ceea ce face îi reface egoismul. Între timp, «opinia Torei» - așa cum spune Ari despre zicala »să moară un om într-un cort« - »nu este împlinită decât de cei care se smeresc în fața ei«. Aceasta înseamnă că o persoană își înjosește »Eul«, adică egoismul, și, prin urmare, nu are dobândiri, deoarece nu există un »stăpân« căruia să i se poată atribui ceea ce a dobândit, deoarece toate aspirațiile sale sunt pentru a da, nu pentru a primi; în consecință, el anulează sensul »Eului« său.

«Un păcătos ale cărui păcate sunt scrise pe oasele sale» - adică, în a nu urma calea Torei, deoarece Tora este numită neagră pe fundal alb, așa cum este scris în Cartea Zohar: «Prin urmare, faptele sale bune sunt scrise pe oasele sale, deoarece oasele sunt albe, iar scrierea neagră nu este vizibilă decât pe un fundal alb, precum Tora. Dacă există alb, adică dacă o persoană îndeplinește Tora și Mițvot, atunci se poate spune unul din două lucruri: fie este ca Tora, adică are negru pe fundal alb - atunci se străduiește să se apropie de unitatea cu Creatorul - fie rămâne cu oase albe și nu scrie nimic pe ele și, prin urmare, este numit păcătos, «ale cărui păcate sunt scrise pe propriile sale oase». În timp ce cei care nu au alb, adică nu au Tora și Poruncile în acțiunile lor, nu aparțin categoriei păcătoșilor, ci sunt enumerați în categoria lumii animale, adică doar animale.

---