Și Iacov a ieșit

Articolul 10 din 1985.

---

«Și a ieșit Iacov» (Geneza 28:10). RaSh'I explică: »Nu era nevoie să scriem asta, dar de ce plecarea lui Iacov la Haran amintește de Exod? Aceasta indică faptul că plecarea celor drepți dintr-un loc este amintită. Când o persoană dreaptă se află într-un oraș, el este slava, strălucirea și frumusețea orașului, iar orașul este magnific. Dar când a plecat, slava și strălucirea orașului au dispărut, frumusețea ei a fost abandonată.« Dar din perspectiva lucrării spirituale, ce înseamnă »dreaptă« și care este semnificația urmei pe care o lasă cineva în timpul plecării sale?

Explicația este că Creatorul este numit drept. După cum este scris: «Creatorul este drept, dar eu și poporul meu suntem păcătoși». Pentru că atunci când o persoană este aproape de Creator, adică atunci când simte că Creatorul este aproape de ea și simte cum Creatorul îi face bine, atunci este într-o dispoziție bună, are un gust pentru Tora și rugăciune. Și în toate acțiunile sale, simte apropierea Creatorului și tot ceea ce face, o face cu bucurie și un spirit înălțat.

Apoi vine un declin, ceea ce înseamnă că gustul său pentru Tora și faptele bune dispare, lăsând doar o «urmă» din momentul ascensiunii, când avea un gust și o dispoziție pentru Tora și o stare de bucurie. Iar «urma» care rămâne în el evocă un sentiment de dor pentru starea sa trecută. (Acest lucru este foarte similar cu expansiunea și apariția luminii, care ulterior formează Kli-ul.) Aceasta înseamnă că prin aceste «urme» - Reshimot - el trezește posibile căi de a se întoarce la starea trecută în care avea un gust pentru Tora și rugăciune, numită starea de ascensiune. Și abia acum își simte propria josnicie în distanța sa de spiritual.

Se pune întrebarea: de ce și în ce scop are loc această cădere? Și cine beneficiază de pe urma ei? Poate că este o pedeapsă pentru un păcat al său și trebuie să-l îndrepte? Dar nu știe care este vina lui care l-a făcut să cadă din starea de elevație de care se bucura odinioară. Și de aceea nu știe ce să îndrepte. Pe de o parte, nu vede niciun defect în sine care să-l facă să-și piardă starea de elevație și, prin urmare, este forțat să-și spună că aceasta vine de la Creator. Dar apoi se pune întrebarea: ce beneficiu există în faptul că Creatorul îl îndepărtează, îl coboară?

Și aceasta explică de ce «plecarea omului drept din locul său lasă o urmă». Căci în timpul ascensiunii, adică atunci când «Creatorul este în acest loc» - în «trup», El evocă în om un sentiment de venerație față de Tora și porunci. Și, prin urmare, omul nici măcar nu a luat în considerare importanța prezenței Creatorului în el, așa cum este scris: «Eu, Creatorul, locuiesc în tine, în impuritatea ta». Și cum poate el să aprecieze darul său - de a cunoaște cine este în el și de a-i acorda respectul cuvenit? Dar se dovedește că nimeni nu-l poate ajuta să urce la un nivel superior, pentru că simte satisfacție și împlinire în munca sa la acest nivel.

De aceea l-au coborât din ceruri, ca să poată învăța din nou cum să prețuiască acea stare atunci când l-au ridicat și l-au apropiat, dar el nu a tratat-o cu importanță.

Se pune întrebarea: de ce ar trebui o persoană să prețuiască importanța ascensiunii? În lumină, nu există diviziuni în grade, iar toate stările - mari și mici - depind de înțelegerea lor în dorințele unei persoane: pe măsură ce lumina cuprinde, așa va fi și magnitudinea acelei lumini. Și dacă o persoană a primit ceva de sus și are înțelepciunea de a acorda importanță acestui lucru, atunci în măsura în care este important pentru ea, strălucirea din interiorul ei va crește și ea. Nu este nevoie de o lumină mare, ci lumina însăși, în măsura în care i se acordă importanță, crește și va străluci de fiecare dată la un nivel superior.

Se pare că întregul său păcat, care l-a doborât, provenea din incapacitatea sa de a acorda importanță stării în care se afla și, prin urmare, de a se mulțumi cu aceasta. Prin urmare, ar fi fost obligat să rămână la acest nivel pentru totdeauna. Prin urmare, această cădere este benefică pentru om și, prin această «cădere», el are acum oportunitatea de a se înălța la un nivel spiritual superior.

Și de aceea zicala «ieșirea celui drept lasă o urmă», atunci când omul drept se află «în cetate» - «el este măreția, strălucirea, frumusețea ei», se explică astfel: el nu a putut aprecia pe deplin importanța a ceea ce era acolo - prin urmare «a plecat de acolo și a părăsit măreția, a părăsit strălucirea, a părăsit frumusețea».

Și astfel, plecarea omului drept lasă o urmă, astfel încât acesta să știe că, în timp ce se afla în oraș, nu a acordat atenție importanței grandorii, strălucirii și frumuseții sale. A «părăsit-o» - adică nu a simțit importanța tuturor acestor trepte. Aceasta înseamnă «lasă o urmă» - adică trebuie să-și amintească faptul că motivul plecării omului drept a fost acela că a «părăsit-o» - că toate treptele erau într-adevăr acolo, dar pur și simplu nu a acordat atenție. Pentru că ar fi trebuit să știe că nu există schimbări în Lumină și totul depinde de kelim - dorințe corectate. Prin urmare, putem spune că plecarea Luminii nu s-a datorat păcatului, ci pentru ca aceasta să aibă loc să urce pe treptele sfințeniei.

Și există o altă explicație pentru zicala «Plecarea omului drept dintr-un loc lasă o urmă». Implicația aici este că atunci când «omul drept este în oraș», adică atunci când o persoană poate justifica această administrare, când depășește starea în care se află și spune: «Desigur, Creatorul este bun și drept, iar atitudinea Lui față de mine este bună și dreaptă și El vrea să simt exact ceea ce simt». Se pare că el justifică administrarea și apoi vede imediat importanța muncii altruiste - muncă mai presus de rațiune, iar aceasta se numește «când omul drept este în oraș, el este măreția, strălucirea, frumusețea sa», că atunci toate aceste virtuți sunt ale lui.

«A plecat de acolo», adică a părăsit starea în care justifica guvernarea și acum dorește să perceapă totul cu propria minte și, prin urmare, nu simte niciun gust pentru munca altruistă. Apoi a abandonat Măreția, a abandonat strălucirea, a abandonat frumusețea și a căzut înapoi în egoism – asta înseamnă că nu are înțelegere și totul este construit doar pe ceea ce este cunoscut și pe propria minte. Și asta înseamnă că «ieșirea celui drept dintr-un loc lasă o urmă». Când, prin ieșirea celui drept – adică atunci când gândul a prins în picioare că acum simt un gust pentru Tora și rugăciune și nu mai este nevoie să lucrez «cu credință mai presus de rațiune» – acest lucru îl face pe cel drept să părăsească un loc și să lase o urmă, astfel încât de acum înainte să știe cum să se păzească de abandonarea muncii mai presus de rațiune.

Baal HaSulam a spus: «Când o persoană spune că am sprijin astăzi și că nu mă aflu între cer și pământ, atunci acea persoană va cădea inevitabil de la acel nivel, deoarece, procedând astfel, își dăunează lucrării sale - credința mai presus de rațiune«. Și, prin urmare, numai într-o cădere, când »lumina iese la iveală«, aceasta lasă o urmă prin care o persoană învață încă o dată cum să fie atentă și să nu dăuneze lucrării »credinței mai presus de rațiune», ci să justifice constant cea mai înaltă guvernare.

«Și pe pământ este o scară, al cărei vârf urcă spre cer, și acolo urcă și coboară îngerii Creatorului.».

Interpreții întreabă: «Ar trebui să spunem mai întâi «a coborî» și apoi «a urca». Pentru a explica acest lucru în termeni de «muncă», trebuie să explicăm că scara reprezintă o persoană care, deși stă pe pământ, are capul în aer. Aceasta înseamnă că atunci când o persoană începe să urce, ajunge la ceruri și nu există niciun motiv pentru care să fie supărată că scara este pe pământ.”.

Dar mai întâi, trebuie să înțelegem ce înseamnă «pe pământ». Pământul este punctul cel mai de jos, dincolo de care este imposibil să cădem, totuși vedem că toate structurile frumoase și toate roadele bune izvorăsc din pământ.

După cum se știe, cuvântul «pământ» implică dorința de a primi, care este fundamentul întregii creații. Și tot răul din lume provine din această dorință. Și este sigur că toate războaiele, crimele și așa mai departe provin din aceeași rădăcină - dorința de a primi. Aceasta se numește «scara care stă pe pământ», adică omul, la începutul venirii sale pe lume, stă pe pământ (ebraicul «eretz» - pământ, din cuvântul «ertse» - eu doresc), adică dorește să primească, iar aceasta este starea cea mai joasă și nu există nimic mai jos. Dar, în același timp, capul «se ridică spre cer», adică prin «starea scării pe pământ», capul său poate ajunge la ceruri. Cuvântul «ertse» are și două înțelesuri: 1) eu vreau - «ertse», 2) starea cea mai joasă - din cuvântul pământ - «eretz».

Și, după cum știm, cel mai important lucru în creație este dorința de a primi, ceea ce reiese din ordinea în care a fost construită întreaga creație. La urma urmei, de la începutul creației, a apărut doar această dorință, iar apoi au venit corecțiile, numite «corespondență în proprietăți» - când inferiorul, numit «pământ», ajunge la «cer» - corespondența proprietăților superiorului, care este numit dătătorul, bucurătorul. Și de aici explicația: chiar dacă stă pe pământ, are oportunitatea de corecție, iar apoi «capul», numit «capătul scării», va ajunge la cer, adică va fi în corespondență în proprietăți cu cerul, definit ca primirea cu intenția de a dărui.

Așa cum la începutul creației a existat dorința de a primi, iar apoi a fost creată o corecție a acesteia - intenția de a dărui, tot așa și aici: cuvântul «scară» se referă la o persoană care stă pe pământ - mai întâi pe pământ, apoi ajunge la ceruri.

Ideea este că nu ar trebui să ne surprindem că o persoană este plină de dorințe legate de «pământ» și îi lipsește chiar și o scânteie de dăruire, deoarece este incapabilă să creadă că trupul va avea capacitatea de a lucra cu intenția de a dărui. Dar ar trebui să creadă că Creatorul dorește ca calea și ordinea muncii să fie astfel încât «scara să stea pe pământ, iar vârful ei să ajungă la cer».

Și din aceasta înțelegem ce este scris: «Și îngerii Creatorului se suie și se coboară în el.» Și se pune o întrebare pentru a explica această afirmație: «...La urma urmei, știm că îngerii sunt în cer și ar fi necesar să scriem că mai întâi ei coboară și apoi se suie, și nu invers?»

Explicația pentru aceasta este că vorbim despre o persoană - ea este mesagerul Creatorului. Deoarece un mesager este numit înger, cei care merg pe căile Creatorului sunt numiți îngerii Săi. Și ei urcă mai întâi, așa cum «scara se sprijină pe pământ», ajung în vârful scării, care se numește «capul ajunge la ceruri», și apoi coboară.

Scara are două capete. Un capăt este pe pământ, adică în starea sa cea mai joasă, iar celălalt - «capul ajunge spre cer». Aceasta sugerează că, în măsura în care o persoană își înalță «capul», ajungând spre cer, în aceeași măsură va putea simți josnicia existenței sale pe pământ și va regreta imersiunea în dorințele pământești. Dar dacă le lipsește înțelegerea prezentului - dacă «capul lor nu ajunge spre cer», atunci nu au cu ce să compare starea lor actuală ca fiind un declin.

Aceasta înseamnă: în măsura în care o persoană se ridică, «ajungând cerurile cu capul», în aceeași măsură va putea aprecia magnitudinea căderii sale și propria josnicie. Aceasta explică versetul: «Mai întâi urcă, apoi coboară». Adică, o persoană nu își simte propria coborâre, ci doar magnitudinea, măsura în care prețuiește «cerurile» - prin urmare, ea «urcă» și apoi «coboară».

Și scara pe care o persoană trebuie să urce pentru a îndeplini scopul pentru care a fost trimisă de Creator începe cu treapta numită «scara care stă pe pământ» și ajunge la treapta numită «capul care se întinde spre cer». Aceasta înseamnă că mai întâi vine starea de bază – dorința de a primi, o trăsătură umană naturală – și apoi starea «capului», adică, la capătul scării, trebuie să ajungi la «cer» – să ajungi la punctul de a «dărui». Aceasta se numește «cer», deoarece pământul este numit receptorul, iar cerurile, dătătorul.

Acum să ne uităm la «ascensiune și descreștere». O persoană ar trebui să știe că atunci când simte o stare de declin, de exemplu, când este ocupată cu vânzarea, lucrează într-o fabrică sau pur și simplu merge pe stradă și, dintr-o dată, ca și cum s-ar trezi din somn, se simte într-o stare de declin profund, ar trebui să știe că această stare apare întotdeauna după o ascensiune, iar aceasta se numește «mai întâi o ascensiune, apoi o coborâre», deoarece dacă nu ar fi existat o ascensiune în această etapă din excitație «de sus», această senzație nu s-ar fi produs. În realitate, însă, este «chemată» de sus.

Se pare că toată munca noastră este ca o «scara care stă pe pământ, al cărei vârf atinge cerul», adică «scara omului» are două calități cu care acesta urcă pe «scara vieții»:

1) Când «scara stă pe pământ», adică dorința sa de a primi este definită ca «pământ» – o stare de bază, deoarece pământul este principiul feminin, primitor, și primește din «cer», iar «cerul» este numit principiul masculin, adică dăruitorul. Și «capul merge spre cer» – aceasta înseamnă că calitatea de a «dărui», numită «cer», este «capul» său, adică o parte importantă a sa. Și în măsura în care starea de dăruire este semnificativă pentru el, «pământul» – dorința sa de a primi – este definită ca o stare de bază.

2) Când starea unei persoane este «pământească», adică «vreau» se numește «cap» în ea, atunci «raiul» pentru ea este ca starea cea mai de jos.

Iar cei care se consideră mesageri ai Creatorului, care au venit în această lume pentru corecție, sunt numiți «îngerul Creatorului». «Ei urcă și coboară pe ea» - ei văd în ei înșiși scara vieții, ancorată pe pământ. Dorința de a primi este josnică, în timp ce «capetele lor ajung la cer», ceea ce înseamnă că «cerul» este o stare de dăruire, adică își doresc să atingă această stare de dăruire, deoarece cel mai important lucru în muncă este să-i faci pe plac Creatorului, iar acesta este ceea ce ei definesc drept «capul» - cel mai important lucru. Și când primesc dorința de a dărui, aceasta se numește «exaltare» și o așteaptă cu nerăbdare. Dar când sunt sub puterea «pământului», ei simt o stare josnică și așteaptă doar să înceapă să dăruiască Creatorului.

Plecarea celor drepți lasă urme

(Opțiunea 2)

Creatorul este numit drept deoarece atunci când omul vede toate acțiunile Creatorului, le justifică pe toate și Îl numește pe Creator drept. Atunci omul însuși, atingând un astfel de nivel de revelație a Creatorului, este numit drept.

La urma urmei, o persoană poate descoperi această calitate a Creatorului doar perfecționându-și propriile calități la cele ale dreptății. Există o lege fundamentală în spiritualitate conform căreia o persoană poate simți această calitate doar în sine.

De altfel, calitățile noastre pământești sunt structurate astfel: doar ceea ce înțelegem putem înțelege la altul, iar ceea ce am simțit deja putem percepe. Dar dacă ne lipsește o anumită calitate în noi înșine, nici măcar nu vom putea recunoaște niciodată că ne lipsește și cu siguranță nu vom putea simți ceea ce poate fi simțit doar în altul.

Prin urmare, dacă scopul Creației este unirea cu Creatorul, tot ce trebuie să facă omul este să dobândească calitățile Creatorului. Cabaliștii spun că omul trebuie să atingă acest scop în această viață pe pământ. Depinde de om să atingă o astfel de stare în această viață sau în viitoarele vizite pe această lume, în ciclurile viitoare.

Prin urmare, în calea spirituală a unei persoane există o singură dimensiune: în ce măsură starea sa, proprietățile sale interne, sunt mai mult sau mai puțin similare cu proprietățile Creatorului.

O persoană primește o înțelegere a scopului creației, a puterii, iar dacă își corectează treptat calitățile și dorințele, atunci pe măsură ce le corectează, i se dau noi dorințe rele. Dacă le corectează, i se dau și mai multe dorințe rele, astfel încât să existe întotdeauna ceva de corectat.

Pentru că numai prin corectarea dorințelor care îi sunt date «din exterior» o persoană le face ale sale, iar măsura și magnitudinea acestor dorințe în forma lor corectată vorbesc despre nivelul său spiritual. Și așa se întâmplă până când Creatorul îi împărtășește toate dorințele egoiste, care sunt egale, dar totuși opuse în natură dorințelor Creatorului. Prin corectarea tuturor acestora, o persoană devine complet egală cu Creatorul și se contopește complet cu El.

Dobândirea de noi dorințe egoiste în locul celor deja corectate, altruiste, este experimentată de o persoană ca un declin spiritual - simțul Creatorului dispare, deoarece calitățile persoanei au devenit din nou diferite de calitățile Creatorului. O persoană se simte rău, chiar până la punctul durerii fizice, bolii și nu doar al depresiei. Acest lucru se datorează faptului că toate problemele și bolile noastre provin exclusiv din absența luminii din noi, din dorințele noastre necorectate.

Dar de îndată ce o persoană găsește puterea în sine de a corecta dorințele egoiste pe care i le-a dat Creatorul, atunci, pe măsură ce acestea sunt corectate, începe să se simtă din ce în ce mai puternică, mai veselă și mai sănătoasă.

Prin urmare, calea omului către atingerea scopului creației constă în suișuri și coborâșuri. Și de fiecare dată când iese din starea sa corectată într-una nouă, necorectată, pentru a corecta apoi această nouă stare și astfel a atinge o stare corectată de un nivel superior celei anterioare, o persoană aflată într-o stare de declin spiritual este obligată să-L justifice pe Creator, care îi trimite starea sa actuală, săracă, gândurile egoiste, disperarea și slăbiciunea. Și trebuie, contrar tuturor sentimentelor sale, în mintea sa (pentru că inima încă nu este de acord) să spună că toate acestea vin de la Creator și sunt exclusiv în beneficiul Său, astfel încât să poată urca și mai mult spiritual.

Așadar, o persoană dreaptă este cea care, în propriul său simțământ, adică în inima sa, justifică acțiunile Creatorului față de el. Dar dacă a căzut pentru că Creatorul i-a dat dorințe egoiste prea puternice, pe care îi lipsește puterea de a le corecta și apoi de a-L justifica pe Creator, atunci, conform propriului său simțământ din inima sa, îl numește pe Creator păcătos, pentru că în inima sa simte răul de la Creator.

Prin urmare, o persoană dreaptă sau un păcătos este aceeași persoană, doar că în stări diferite. Și aceste stări se pot schimba de multe ori, chiar și într-o singură zi. Dar cum poate o persoană să rămână în picioare și să nu cadă, în ciuda faptului că Creatorul îi dă dorințe egoiste din ce în ce mai puternice?

Numai dacă, în timp ce te afli în cea mai perfectă înălțare spirituală, încerci critic să vezi în ea perfecțiunea sa imperfectă. Atunci evaluezi starea ta de înălțare nu ca pe o înălțare, ci ca pe un anumit declin, dacă găsești vreun defect în ea, și atunci te poți ridica din nou. Căci nu există o stare dreaptă, nemișcată; există întotdeauna doar sus sau jos. Iar faptul că simți că starea ta prezentă este statică este doar pentru că ai început deja să cazi, dar încă nu o simți.

Dar dacă intențiile unei persoane sunt îndreptate către Creator și ea dorește doar să-I dea totul Creatorului și să-L mulțumească, iar el însuși nu se bucură în mod egoist, adică toată bucuria stării sale este doar pentru că aceasta Îi face plăcere Creatorului, atunci indiferent de starea în care se află, fie că este într-o ascensiune sau într-o cădere, el este întotdeauna fericit și vesel, deoarece știe că în toate stările sale are o legătură doar cu Creatorul.

În acest caz, simțul stării sale nu depinde de ceea ce îi dă Creatorul, ci depinde exclusiv de gândul că se apropie acum de Creator. Acest simț este deasupra rațiunii sale și, prin urmare, este numit «lemala mi adaat» - «deasupra rațiunii». Pe scurt, întreaga sarcină a unei persoane se reduce la a se strădui constant pentru o stare în care să poată justifica acțiunile Creatorului, adică starea sa, deasupra rațiunii, adică, în ciuda acesteia.

Calea pe care o persoană urcă se numește «Sulam» – «scara». Aceasta se află pe pământ, chiar la baza căreia nu există niciun loc, adică nicio stare de a fi. O persoană se naște în această stare – cu cele mai proaste calități ale sale, un egoist complet. Din punct de vedere spiritual, această stare de a fi pe pământ este «aretz», din cuvântul «ratzon» – dorință – ceea ce înseamnă că o persoană este sclava dorințelor sale egoiste naturale. Aretz provine și din cuvintele «ani rotzeh» – „îmi doresc”.

Însă vârful acestei scări atinge cerurile. Adică, sarcina omului este să atingă calitățile raiului. Însă, din moment ce dorințele omului nu se schimbă și numai pe măsură ce este capabil să le corecteze descoperă în sine dorințe din ce în ce mai grosolane, egoiste, cum se poate ridica vreodată de la locul său pe pământ, darămite să devină similar în calități Creatorului?

Adevărul este că nu este absolut nicio nevoie să schimbi dorințele tale cu cele ale Creatorului și nici măcar nu este posibil. Este necesar doar să le folosești pentru a dărui, așa cum face Creatorul. Dorința Creatorului este doar de a oferi omului toată plăcerea. Dar, din moment ce omul nu este Creatorul, ci o creație, singura sa dorință este să «primească» ceea ce Creatorul a creat în el.

Trebuie doar să primești, pentru că procedând astfel, îi faci pe plac Creatorului și apoi devii similar în intenție Creatorului. Iar intenția este cel mai important lucru, deoarece ea determină poziția cuiva - dacă calitățile sale sunt în această lume sau în lumea spirituală - și, prin urmare, dacă percepi doar această lume sau și lumea spirituală.

Dar numai pe măsură ce cineva urcă pe scara «spre cer», adică spre calități altruiste, își dă seama de insignifianța dorințelor sale egoiste naturale; numai în lumina Creatorului își poate vedea cineva adevărata stare.

Prin urmare, dacă o persoană se trezește brusc în declinul intențiilor și dorințelor sale, trebuie să înțeleagă că aceasta este, de fapt, o ascensiune în conștientizarea sa, o etapă preliminară către un nivel spiritual superior. Că următoarea etapă va fi primirea puterii de sus pentru a transforma aceste noi dorințe egoiste în unele altruiste și, astfel, pentru a urca la acest nivel superior.

În limbajul Cabalei, treapta cea mai joasă a scării se numește «malchut» - dorința de a primi doar plăcere - iar treapta cea mai înaltă se numește «keter» - dorința de a dărui doar, o calitate a Creatorului. Dacă o persoană își ridică calitatea de malchut la nivelul de keter, își îndreaptă toată dorința egoistă spre dăruire și astfel devine egală cu Creatorul în intenție și, în acțiune, de multe ori mai mare, deoarece își folosește dorințele de a primi pentru dăruire.

Astfel, deși picioarele unei persoane rămân pe pământ, ea nu este capabilă să fugă de dorințele sale, ci are capul spre cer, deoarece toate gândurile și intențiile sale sunt spirituale.

De aceea se spune în Tora că Iacov vede pe această scară, se ridică и coboară Îngeri. Un înger este o dorință spirituală, o forță care își dorește doar să îndeplinească voința Creatorului. Dacă o persoană dorește să fie un înger, să-și pună toate dorințele în dăruire, asemenea Creatorului, trebuie mai întâi să... creșteri, și apoi, pe măsură ce se ridică coboară, vede proprietățile sale necorectate și le corectează.

---