Bine și rău pentru cei drepți

Articolul 38 din 1985.

---

Zoharul explică zicala: «Cel drept - este rău pentru el; păcătosul - este bine pentru el». «Cine este acest om drept și ce este rău pentru el, adică ce este din pomul binelui și răului? Se spune că răul este cu el și «nu există om drept care să nu fi păcătuit», pentru că păcatul este aproape de el. Păcătosul - este bine pentru el, pentru că răul a învins binele în el și de aceea se spune că este bine pentru el. Deoarece binele său este sub puterea păcatului și pentru că răul domnește peste bine în el, el este un păcătos, căci cel care domnește și exercită putere în el este numit cu acest nume. Dar dacă binele domnește peste rău în el, atunci el este numit om drept - și este rău pentru el, căci răul său este supus binelui.».

Pentru a înțelege «binele» și «răul» într-o formă generală, trebuie să știm că, din moment ce rădăcina creațiilor provine din sefira «malchut», numită «a primi de dragul de a primi», atunci aceasta este rădăcina tuturor răilor din creații, deoarece este separată de planul Creației – «a încânta creațiile», pe care Creatorul le-a creat «din nimic», ca lipsă (de lumină) – dorința doar... primi plăcere. Și, întrucât în lumile spirituale, contopirea și separarea sunt determinate doar de corespondența proprietăților, Creatorul - Dătătorul - este complet diferit în proprietăți de creație - receptorul, iar acest lucru le separă, astfel încât creația nu poate primi toată plăcerea pregătită pentru ea de către Creator.

Și pentru a primi această plăcere, este necesară capacitatea «kelim-urilor» de a face intenția de dăruire, iar apoi aceste beneficii vor fi primite.

Se dovedește că răul din noi, care ne împiedică să primim ceea ce ne este pregătit, nu este nimic mai mult și nimic mai puțin decât iubirea de sine din noi, care ne împiedică să primim plăceri și binecuvântări, provocând o stare de moarte în noi prin separarea noastră de «Viața Vieților» - Creatorul. Prin urmare, suntem numiți morți. După cum spun înțelepții: «Păcătoșii sunt morți chiar și în viață».

Și când ne concentrăm asupra răului nostru, asupra modului în care acesta ne vorbește și vrea să ne domnească, atunci dacă o putere vine să-i asculte pretențiile, atunci apar definițiile sale:

1) Este posibil să o comparăm cu o relație de iubire reciprocă. (Și, întrucât iubirea reciprocă este un concept complex, vorbim aici doar relativ.).

2) Putem compara acest lucru cu venerația reciprocă.

3) O persoană nu este capabilă să reziste și să se consolideze într-un răspuns, dar rămâne complet distrusă și șocată pentru că nu este capabilă să producă un răspuns.

4) Că nu regretă că nu a rezistat răului și că nu a răspuns.

Să luăm lucrurile în ordine. Când o persoană este condusă de dorința de a îndeplini toate acțiunile spre binele Creatorului, atunci, orice ar face, este preocupată în primul rând de beneficiul Creatorului și ignoră câștigul personal. Apoi, «corpul» lor se întoarce spre ei cu plângeri, începând să calomnieze calea pe care o urmează - o cale altruistă, altruistă - cu scopul de a obține câștig personal. Și prezintă plângerile unui păcătos și plângerile unui faraon, sub forma unor întrebări ale minții și inimii: «cine» și «ce?» Cine este Creatorul, că trebuie să-L ascultăm și care este sensul de a lucra pentru binele altora?

Și persoana este uimită, ascultând plângerile «corpului», deoarece nu a mai auzit niciodată astfel de plângeri ca acum - sunt atât de puternice. Totuși, când și-a început munca, credea că va face progrese din ce în ce mai mari către scopul său, adică era încrezător că, cu fiecare clipă care trece, își va da seama de nevoia de a lucra pentru binele Creatorului. Dar, dintr-o dată, vede că acolo unde ar fi trebuit să simtă o sete din ce în ce mai mare de a lucra pentru Creator, simte o rezistență enormă din partea corpului său.

Și astfel îi spune: «De ce nu vrei să urmezi calea bătătorită, calea maselor, unde principalul lucru este executarea precisă și meticuloasă a «acțiunilor mecanice»? Ei bine, cât despre intențiile de acțiune, ar trebui să spun: «Fie ca dorința să fie înaintea Ta, ca și cum aș îndeplini-o cu intenție...» Dar tu, văd, te concentrezi în primul rând pe intenții, ca și cum ai fi capabil să-ți faci intenții pentru binele Creatorului și nu pentru propriul tău beneficiu. Ca și cum ai fi o excepție și nu ai dorința de a urma calea garantată a maselor. La urma urmei, această încredere și garanție poate fi observată la mulți.».

Aici începe lucrarea de rezistență (la egoism). Apoi, trebuie să fim statornici în fața atacului gândurilor Faraonului și ale Păcătosului, ca nu cumva să ne convingă să fim de partea noastră. Și, bineînțeles, trebuie să le oferim răspunsuri complete la ceea ce ne spun aceste gânduri. La urma urmei, toate acțiunile cu intenții altruiste nu pot fi înțelese de minte, deoarece mintea obligă o persoană, născută să primească, să primească și să fie împlinită. Prin urmare, calea corectă este să fie împlinită; altfel, care este scopul vieții dacă nu să ne bucurăm de viață și să îndeplinim toate cerințele corpului? Și aceste cerințe sunt complet acceptate de minte și nu există nicio modalitate de a le contracara.

Și răspunsul este că trebuie să urmăm calea înțelepților, calea credinței mai presus de rațiune și cunoaștere. Adică, adevărata credință este mai presus de rațiune și nu tot ceea ce este înțeles este întotdeauna corect. Și, așa cum învățăm noi, nu fiecare gând este un Gând și nu fiecare cale este o Cale.

Și aici încep etapele procesului de lucru:

1) Când o persoană își spune corpului: toate afirmațiile tale sunt adevărate și acceptate de mintea mea. Dar calea primită de la înțelepți este mai presus de rațiune și nu am avut ocazia să o exprim și să o folosesc. Și acum propui să urmezi calea rațiunii și jură pe calea altruismului și a altruismului. Și mă bucur că vorbești limbajul răului, oferindu-mi oportunitatea de a-mi dezvălui propriile gânduri, construite pe credință și muncă pentru binele Creatorului. Și datorită acestui fapt, pot spune că urmez calea credinței mai presus de rațiune, lucru pe care nu-mi puteam permite să-l fac înainte.

Și, mai mult, apreciez plângerile tale - la urma urmei, mi-ai fost de un ajutor extraordinar cu calomnia ta, care mi-a influențat acțiunile și mi-a întărit lucrarea în «credința mai presus de rațiune». Se pare că numai «vorbirile tale rele» m-au obligat să accept Autoritatea Supremă cu altruism și cu credință mai presus de rațiune. Și dacă nu ai fi venit la mine cu plângerile tale, nu ar fi trebuit să-mi iau asupra mea poruncile credinței, dar acum sunt obligat să dau un răspuns.

Se pare că persoana respectivă nu poartă ranchiună împotriva calomniei care se află în ea. Aceasta poate fi comparată cu starea de iubire reciprocă (aceste două stări - iubirea reciprocă și venerația - sunt foarte înalte). După cum spun înțelepții, pentru cel care s-a pocăit din iubire, acțiunile răutăcioase se vor transforma în merite. Adică, trebuie să înțelegem cum intenția răutăcioasă și răul vor duce la merite și virtuți.

Dar cum se poate înțelege acest lucru? La urma urmei, într-o stare de răutate, o persoană este furioasă că îi vin astfel de gânduri. Dar într-o stare de merit, se bucură. Cum se poate spune că păcatele s-au transformat în virtuți?

Și ce constituie un păcat deliberat aici? Este vorba despre momentul în care corpul contestă în mod deliberat o credință pe care a acceptat-o mai presus de rațiune. Și ce ar putea fi un păcat mai mare decât calomnia deliberată a ceva sacru? Dar dacă o persoană «se întoarce de la iubire», atunci păcatul devine «purificare», devenind un avantaj. Adică, o persoană care se întoarce acceptă acum o credință mai presus de rațiune. Și cu o conștiință curată, decide să urmeze calea credinței.

Deoarece acum i se deschid în fața sa două căi, el alege. Astfel, are ocazia să aleagă, dar înainte de sosirea «trupului» cu calomnia sa, chiar dacă acceptase credința mai presus de rațiune, cele două căi nu se deschiseseră încă în fața sa. Acum, însă, face o alegere reală și decide că trebuie să urmeze calea credinței mai presus de cunoaștere.

Și descoperim din aceasta că este bucuros să audă «calomnii» despre credință, iar intenția răuvoitoare a acestor cuvinte i-a oferit oportunitatea de a alege și a dezvăluit că adevărata sa dorință este să urmeze credința mai presus de rațiune. Iar păcatul intenționat este important pentru el ca o purificare, deoarece nu a avut niciodată ocazia să facă o alegere. Și dacă este bucuros de oportunitatea de a face o astfel de muncă, atunci această atitudine se numește «întoarcerea la muncă din iubire», adică iubește munca pe care o face. La urma urmei, este de la sine înțeles că păcatul, care determină un răspuns, contează pentru purificare, adică o persoană îl iubește ca fiind calitățile sale pozitive, fără de care nu poate merge mai departe. Și această legătură este similară cu legătura dintre lumină și «kli», adică starea de deficiență cauzată de «păcat» se numește «kli», iar răspunsul, definit ca acțiunea de «alegere», este similar cu acțiunea luminii.

Și acesta este primul pas în ordinea lucrului.

2) Definiție în lucrare.

Când o persoană se opune corpului, adică îi răspunde: «Tot ce aud de la tine sunt doar vorbele tale, vorbe impuse de minte. Dar voi urma calea pe care am auzit-o, că cel mai important lucru este să lucrez pentru binele Creatorului; voi urma «credința mai presus de cunoaștere»«. Astfel, o persoană nu vrea să fie condusă de cunoaștere și rațiune, ci vrea să fie deasupra lor, iar acesta este un răspuns drept. Cu toate acestea, o persoană ar fi bucuroasă să nu audă plângerile »Faraonului« și rezistența corpului, deoarece nu este sigură de capacitatea sa de a face o alegere. Și acest răspuns este un răspuns datorat »tremurului«, adică o persoană tremură de frică față de lucrarea în care va trebui să se opună corpului, știind din experiență cât de greu este să alegi »binele”.

Se pare că acest «răspuns» seamănă cu un răspuns de tremur și frică, adică păcatul intenționat a devenit o greșeală. Cu alte cuvinte, atunci când se face o corecție, păcatul intenționat devine o greșeală, dar nu un merit, deoarece definiția «meritului» este comparabilă cu purificarea și câștigul. De exemplu, dacă o persoană se străduiește pentru purificare, se bucură de muncă ca și cum ar fi un câștig, căci i s-a oferit oportunitatea de a face o alegere.

Dar dacă motivul lucrării sale este frica și tremurul în fața «răului», atunci el își confirmă astfel păcatul, ca pe o greșeală, nu ca pe un câștig. Și chiar dacă ridică răul la rang de dreptate, adică corectează păcatul ajungând la un «răspuns», acest «răspuns» este mult mai scăzut ca nivel decât «răspunsul» iubirii, deoarece «nu transformă păcatele în merite», deoarece nu există o acțiune independentă aici. Aceasta se numește a doua etapă în ordinea lucrării.

3) Când trupul face «pretenții» împotriva credinței unei persoane în a lucra pentru binele altora, înclinând persoana atât de mult încât aceasta nu este capabilă să reziste atacului trupului și este forțată să «coboare de la nivelul» la care credea că lucrează pentru Creator. Acum văd că sunt departe de acest lucru, deși înainte de «familiarizarea» cu pretențiile trupului, se considerau «drepți», inconștienți de vreo dorință de câștig personal, adică își vedeau toate acțiunile ca fiind altruiste. Dar acum văd clar cum nu sunt capabili să reziste «atacului» trupului. Deși trupul nu și-a început încă «munca» și toate temerile sale sunt doar în gândurile lor, ei văd totuși că nu sunt capabili să îndure, că sunt incapabili să umble prin credință mai presus de rațiune și să spună că doresc să urmeze calea altruismului și a altruismului.

Și omul stă, uimit de sine însuși: cum starea lui s-a inversat și i se pare că este ca o roată care se învârte în direcția opusă. Pentru acele stări, cele pe care înainte le privea cu dispreț, acum se vede în ele. Își amintește bine dezgustul pe care îl simțea față de oamenii care doreau doar să primească și recunoșteau doar cunoașterea. Îi vedea ca pe niște nedezvoltați, aparent adulți, dar care se jucau cu jucării, motiv pentru care se distanța mereu de ei. Dar se dovedește că el însuși se află în starea lor și nu poate scăpa de ea de unul singur.

Și bărbatul din statul său vede un incident relatat despre rabinul Jonathan. Acesta a avut o dispută cu un preot care pretindea că poate schimba natura. Preotul a răspuns că natura, creată de Creator, nu poate fi schimbată și că numai Creatorul are puterea să o facă, dar nu și omul. Apoi preotul a luat mai multe pisici, le-a dresat ca ospătari și le-a îmbrăcat în uniforme. A organizat un ospăț, i-a invitat pe rege, pe miniștri și pe preot. Și din nou, a apărut disputa despre schimbarea naturii. Rabinul Jonathan a replicat din nou că numai Creatorul are puterea de a schimba natura. Preotul a propus să înceapă mai întâi masa și apoi să continue disputa. Chelnerii au intrat - pisici deghizate în servitori - și au așezat mesele cu grija meticuloasă a unor chelneri adevărați.

Regele, preotul și slujitorii au privit cu uimire minunile chelnerilor. Erau absolut siguri că, după o astfel de performanță, nu mai era loc de ceartă. Și toată lumea privea cu uimire calmul rabinului. Nu au văzut nicio surpriză sau confuzie pe fața lui, în ciuda faptului că tocmai îi arătaseră, «în alb și negru», capacitatea de a-și schimba natura. Și cum a reacționat rabinul Jonathan? La sfârșitul mesei, în timp ce chelnerii așteptau să strângă mesele, rabinul și-a scos tabacherul. Toată lumea a crezut că este pe cale să ia un vârf de tutun, dar când tabacherul s-a deschis, au văzut mai mulți șoareci ieșind în grabă. De îndată ce chelnerii i-au observat, au uitat imediat de îndatoririle lor și de oaspeți și s-au grăbit să prindă șoarecii, așa cum cerea natura lor felină. Astfel, toată lumea a văzut că rabinul Jonathan avea dreptate.

Același lucru ni se întâmplă și nouă: atunci când «corpul» unei persoane începe să demonstreze cu sinceritate un gust pentru plăcerile iubirii de sine, aceasta abandonează imediat Tora, munca și Creatorul, grăbindu-se să obțină plăcerile pe care i le oferă corpul. Și atunci își dă seama că nu are nicio putere să se scoată dintr-o stare de iubire de sine.

Iar starea în care se vede complet cufundat în iubirea de sine prin virtutea naturii sale, este definită ca atingerea unei anumite etape în munca sa. Adică, a atins etapa realității numită «conștientizarea propriului egoism». Și acum știe că va trebui să-și înceapă din nou munca, căci până atunci își exaltase propriul «Eu» și se considerase unul dintre puținii aleși. Acum, însă, a văzut adevărata imagine, iar acest lucru a creat în el un sentiment de «insuficiență» și nevoia de a se ruga Creatorului din adâncul sufletului său, căci simte acut că este departe de Creator și de altruism și că nu există nicio modalitate pentru o persoană de a scăpa de egoism cu propriile mâini; numai Creatorul îl poate ajuta. Și aceasta este a treia etapă - o etapă mult inferioară tuturor celor anterioare.

4) A patra etapă este inferioară tuturor celor trei anterioare. Când corpul «vine» cu cerințele sale, persoana nu oferă niciun răspuns, acceptând aceste cerințe cu seriozitate. Persoana vede, de asemenea, că natura împinge corpul spre acțiuni egoiste și îi lipsește puterea de a întreprinde independent orice acțiune altruistă. Persoana rămâne în egoism, în starea sa normală, incapabilă de orice acțiune și acceptă totul cu calm.

Și persoana uită starea sa anterioară și locul în care se afla cu doar o secundă în urmă. Adică, înainte de «sosirea trupului» cu cerințele sale, se considerau diferiti de acei oameni a căror întreagă operă este construită pe egoism. Dar acum văd că și ei se îndreaptă pe calea maselor. Pentru că toate cerințele care li se adună au fost proclamate de sus, astfel încât să poată urca treptele: prima, care seamănă cu un răspuns de iubire; sau a doua, care seamănă cu un răspuns de venerație; sau a treia, care creează spațiu pentru un sentiment de lipsă, permițându-le să se roage Creatorului. Și văd că nu există nicio modalitate de a se ajuta singuri.

O persoană se află într-o astfel de stare încât crede și experimentează ceea ce spun înțelepții (Suka 52): «Rabbi Shimon ben Lakish a spus: «Egoul unei persoane o confruntă și devine mai puternic în fiecare zi și cere să fie ucisă, așa cum se spune că un păcătos privește o persoană dreaptă și cere să fie ucisă. Și dacă nu ar fi ajutorul Creatorului, nu ar exista puterea de a-i face față». Dar «Creatorul nu va abandona și nu va condamna cu judecată».”.

Și persoana vede că trupul cere cu adevărat să fie ucis, că prin cerințele sale caută să-l separe de «viața vieților». Și, neavând puterea de a se opune acestui lucru, așteaptă ca Creatorul să-l ajute. Și se dovedește că întrebările care i-au venit nu au fost în zadar, căci i-au oferit spațiu să se roage din adâncul inimii sale. Dar în a patra etapă, când a acceptat totul cu seninătate, a fost ca și cum întrebările care i-au venit ar fi fost în zadar.

Dar este important de știut că pentru o persoană care urmează calea altruismului și a altruismului, nimic nu este irosit. Și apoi, după câteva zile sau ore, după ce și-a revenit din starea de a fi sub influența egoismului, vede o «imagine» complet nouă: cum o persoană poate cădea de la cea mai înaltă stare la cel mai de jos punct - starea în care se află în prezent - și totuși să nu simtă nimic, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla, rămânând într-o stare de pace și liniște. El chiar este de acord cu acest lucru - să rămână în pace, calm și într-o dispoziție satisfăcătoare. Și aceasta în ciuda faptului că anterior, dacă nu vedea niciun progres spiritual, era gata să se despartă de viață, dorind mereu cu sensibilitate și tremur să învețe cum să avanseze. El privea întotdeauna cu uimire oamenii care tratau Tora și poruncile cu o atitudine seacă și insensibilă, totuși rămânând calmi și mulțumiți, ca și cum acești oameni ar fi fost un grup de învățați.

Și acum persoana respectivă nu simte că are nevoie de sprijinul nimănui, pentru că nu experimentează niciun sentiment de lipsă. Consideră că este natural să se afle într-o stare în care își dorește pacea, mai degrabă decât să caute dificultăți și griji. Adică, s-a închis într-un «refugiu sigur», unde pentru fiecare situație în care simte «inconvenient» sau lipsă, are o multitudine de răspunsuri. Cel mai important lucru pentru ea este să fie liberă de suferință, pentru că își amintește că gândurile din trecut despre spiritualitate le-au cauzat multă suferință. Și acum, «slavă Domnului», nu simt nicio lipsă sau îngrijorare și trăiesc ca toți ceilalți.

Dar!... Când o trezire de sus vine din nou asupra lui, începe să se preocupe din nou de spiritual și vede o nouă «imagine»: aceea că persoana nu are control asupra ei înșiși și apoi se simte într-o stare insuportabilă. Este ca și cum ar fi aruncată în jur după bunul plac, sub control de sus - mai întâi aruncându-l într-o stare în care respinge tot ce are legătură cu materialismul, adică interesul personal, și apoi aruncându-l în jos, într-o lume a plăcerilor fizice, într-o asemenea măsură încât uită complet de starea sa «spirituală».

Și totuși, acest al patrulea nivel este numit și nivel, deoarece oferă oportunitatea de a învăța adevărul. Și pentru că îi arată unei persoane că este complet subordonată Creatorului, ea dorește să se apropie mai mult de El și se trezește la rugăciunea ca Creatorul să o ajute să se elibereze de egoism și să realizeze uniunea cu El.

Dar acesta nu este sfârșitul drumului. Calea este lungă, ordinea muncii a fost stabilită de înțelepți, iar omul trebuie să spună: «Dacă nu fac eu singur, atunci cine o va face?» Cu alte cuvinte, omul trebuie să accepte că totul depinde de el și dreptul de a alege îi rămâne, în loc să aștepte o trezire de sus. Pe de altă parte, trebuie să creadă că totul este sub controlul unei Autorități private și că este obligat să facă ceea ce este voit de sus. Nu are de ales, iar omul nu poate adăuga nimic la munca sa. Și aceasta este cea mai scurtă și mai reușită cale, căci «câștigăm timp», pentru că suferim din cauza lungimii timpului!

Și constatăm că o persoană care a început lucrarea de dăruire și credință trece prin patru etape de dezvoltare:

1) Când o persoană acceptă cerințele corpului său cu iubire: «Acum am ocazia să-mi fac munca cu o credință mai presus de rațiune». Anterior, se bazau exclusiv pe cunoaștere. Adică, atitudinea lor față de egoismul lor este numită «un răspuns din iubire» și iubesc acest «răspuns».

2) Când se opune egoismului trupului său și urăște această muncă din cauza dificultății și neplăcerii, iar aceasta pare un răspuns la «tremur», unde păcatul său se transformă într-o eroare, pentru că s-ar bucura dacă nu s-ar confrunta cu cerințele trupului său.

3) Când corpul «vine» la el cu cerințe, iar el se înclină în fața lor, îi lipsește puterea de a rezista și simte răul în sine, deși anterior se considera printre cei care lucrează pentru Creator. Dar acum simte că nu are nimic și regretă. Dar nu este capabil să se ajute singur și, prin urmare, rămâne într-o stare de rău.

4) Când apar «cerințele» corpului, el este copleșit de greutatea lor și este gata să îndeplinească oricare dintre cerințele sale. Acceptă totul cu calm și uită imediat că, cu doar o secundă în urmă, lucra pentru Creator. Se simte minunat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și se bucură de starea sa, deoarece nu experimentează nicio suferință pentru că nu este preocupat să lucreze pentru Creator, ci își dorește să rămână în această stare pe tot parcursul vieții. Și nici măcar nu se gândește la asta și, în general, a încetat să mai ia în considerare sensul vieții; pur și simplu se simte bine și asta e tot...

Și aceste patru stări pot fi asemănate cu cele patru etape despre care au vorbit înțelepții:

1) Omul drept - și este bine pentru el.

2) Omul drept – și e rău pentru el.

3) Un păcătos - și se simte rău.

4) Un păcătos - și este bine pentru el.

Și, în ciuda faptului că înțelepții vorbesc de la «niveluri înalte», se poate face o corespondență:

Anterior, o stare similară unui răspuns din partea iubirii – «omul drept - și bine îi este».

Apoi, o stare similară cu răspunsul la trepidație - «omul drept - și este rău pentru el», adică o persoană este capabilă să facă față răului său (egoismului) și să răspundă la calomniile trupului său. Și păcatele sale se transformă în greșeli. Și se dovedește că răul din interiorul ei este sub puterea binelui. O persoană are răul, dar deocamdată acesta este sub controlul său.

După aceasta vine o stare în care își aude corpul calomniat și cedează, lipsindu-i orice forță independentă de a face față - de a răspunde calomniei - și o acceptă, dar regretă incapacitatea sa de a rezista răului (egoismului). Această stare se numește: «Un păcătos - și e rău pentru el». El este păcătos pentru că nu poate da un răspuns, dar simte o stare neplăcută din această cauză, numită «este păcătos», pentru că nu are puterea să reziste.

Iar a patra stare, când o persoană acceptă calomnia cu calm, ca și cum nu ar auzi-o, se numește «un păcătos - și este bine pentru el». Adică, în ciuda faptului că este păcătos, se simte bine așa și nu simte nicio neajuns în sine.

---