Eu sunt primul și eu sunt ultimul

Articolul 14 din 1985.

Se spune: «Eu sunt primul și Eu sunt cel de pe urmă și în afară de mine nu există alt Creator». Se știe că scopul slujirii noastre este unirea cu Creatorul. Și acest lucru poate fi realizat doar prin muncă spirituală în numele Creatorului. Dar încă din copilărie, o persoană este învățată să înceapă prin a lucra «pentru sine».

După cum scrie Rambam: «Înțelepții au spus că o persoană ar trebui să se angajeze întotdeauna în Tora, chiar dacă este doar de dragul său, dar de la «de dragul său» va ajunge la «de dragul Creatorului». În consecință, copiii, femeile și popoarele pământului sunt învățați să respecte Tora din teama de Creator și în speranța de a fi răsplătiți pentru aceasta. Pe măsură ce cunoștințele lor cresc, apoi, treptat, încet, li se dezvăluie secretul că trebuie să-L slujească pe Creator din dragoste pentru El.«.

Dacă o persoană dorește să atingă unitatea cu Creatorul, adică să aibă intenția de a face totul exclusiv de dragul dăruirii, atunci o astfel de persoană trebuie mai întâi să simtă în sine insuși insuficiența unei astfel de munci. Aceasta înseamnă că o astfel de persoană nu mai obține satisfacție din munca care vizează plăcerea de sine, așa că începe să caute altceva, un alt tip de muncă. Deoarece anterior, se angajau în Tora și mitzvot pe baza dorinței lor de a primi, adică «de dragul lor».

În acest moment, o persoană trebuie să schimbe însăși temelia pe care s-au bazat toate studiile sale despre Tora și întreaga sa viață. Acum, o persoană începe să vadă că această cale a fost greșită și că nu i-a adus pace. Și o astfel de persoană nu va găsi pacea până când nu va trece de la o stare de «pentru sine» la o stare de «pentru Creator».

Dar când se află sub controlul propriului egoism, când toată munca sa este de dragul său, cine îi dă ocazia să simtă că aceasta este calea greșită și că este foarte departe de a se uni cu Creatorul? Mai mult, el vede că toți ceilalți urmează aceeași cale, așa că de ce ar trebui el să fie o excepție de la regula generală?

Este și mai dificil pentru o persoană când vede că oameni mult mai capabili decât el, care depun mai mult efort în munca spirituală, sunt mulțumiți de nivelul atins în copilărie, când au fost învățați să studieze Tora și poruncile «de dragul recompensei».

Cu toate acestea, persoana nu se poate odihni, nu se poate mulțumi cu această stare de spirit. Și atunci se pune întrebarea: este el cu adevărat mai puțin talentat, depune cu adevărat mai puțin efort în munca spirituală, de ce îl bântuie această stare de a fi «pentru sine»?

Și răspunsul este: «Eu sunt primul», adică Creatorul l-a făcut să simtă această stare ca pe o deficiență, privându-l astfel de oportunitatea de a continua pe calea stabilită. Și pentru ca omul să nu-și imagineze că a ajuns în acest punct de unul singur, Creatorul a spus: «Eu sunt primul». Aceasta înseamnă: «Ți-am dat stimulentul să începi să urmezi adevărata cale, făcându-te să simți starea ta ca pe o deficiență, astfel încât să simți că îți lipsește Adevărul». Și atunci începe munca spirituală, iar omul începe să se străduiască să atingă o stare în care își poate suprima egoismul, iar atunci toate acțiunile sale vor fi exclusiv de dragul de a dărui.

Și după ce o persoană este considerată demnă de unirea cu Creatorul, ea înțelege că a realizat acest lucru prin eforturile sale în Tora și porunci și prin depășirea egoismului său. El vede că numai Creatorul i-a dat perseverența de a lucra la sine, că numai Creatorul i-a dat puterea de a utiliza pe deplin tot ce era posibil și, prin urmare, tot succesul său a venit de la Creator și a fost considerat demn de ceea ce a fost considerat demn. Despre aceasta, se spune: «...și Eu sunt ultimul».

Adică, «Am fost primul care te-a făcut să simți o lipsă și sunt ultimul, pentru că am umplut și acea lipsă». Sentimentul lipsei luminii Creatorului dă naștere unei dorințe pentru aceasta, care poate fi umplută doar de lumina însăși. Și, din moment ce nu există lumină fără o dorință gata să o primească, dorința este mai întâi construită și apoi umplută cu lumină. Prin urmare, Creatorul i-a dat mai întâi omului dorința – «Eu sunt primul» – și apoi l-a umplut cu lumina Sa – «Eu sunt ultimul».

Trebuie să înțelegem diferența dintre cineva care face o muncă materială obișnuită într-o fabrică, de exemplu, și cineva care face o muncă spirituală. Când vine vorba de munca obișnuită, dacă o persoană nu muncește, nu primește plată, dar nici nu este pedepsită pentru asta.

Dacă o persoană nu se angajează în muncă spirituală, adică nu respectă Tora și poruncile, atunci primește pedeapsa. Înțelepții au spus (Avot): «Lumea a fost creată cu zece rostiri. Ce ne învață acest lucru? Nu ar fi putut fi creată cu o singură rostire? Aceasta a fost făcută pentru a pedepsi păcătoșii care distrug lumea, care a fost creată cu zece rostiri, și pentru a răsplăti pe cei drepți care susțin lumea, care a fost creată cu zece rostiri.».

«A pretinde de la păcătoși» înseamnă a le provoca suferința pe care o experimentează în viața lor. Aceasta se referă la «păcătoșii» din interiorul unei persoane, adică la dorința lor de a primi. Dacă văd că tot ceea ce fac este doar pentru a satisface această dorință de a primi, atunci le provoacă suferință și nu le oferă satisfacție în viață.

Însă, prin această suferință, el începe să simtă o lipsă de spiritualitate, adică un «kli», o dorință coaptă pentru a primi lumină. Această suferință pe care o trăiește o persoană o împinge să caute o stare în care să poată găsi satisfacție în viață. Prin urmare, rezultă că pedeapsa pe care o primește pentru că nu a urmat calea cea dreaptă nu este răzbunare sau ranchiună, ci, dimpotrivă, este un ajutor care îi oferă oportunitatea de a primi binele.

În Tehilim (33) este scris: «Fericit este omul pe care îl pedepsești, Doamne». Aceasta înseamnă că suferința pe care Creatorul o dă unei persoane atunci când aceasta merge pe calea greșită este un Kli, iar despre aceasta este scris: «Eu sunt primul».

Însă nu toți cei care urmează calea «de dragul lor» experimentează suferința din partea Creatorului. Doar «pe cine îl iubește Creatorul, El îl convinge» - adică o persoană se simte ca o păcătoasă, prinsă în egoism. Și acest lucru o împinge departe de calea înșelăciunii și o împinge pe calea adevărului.

În lumea materială, dacă un muncitor nu muncește, nu primește plată, dar nu este pedepsit pentru lipsa sa de dorință de a munci. Dar în lumea spirituală, nu este așa: dacă este leneș la muncă, este pedepsit. După cum au spus înțelepții, «Păcătoșii vor fi răsplătiți».» (Midraș Raba). În realitate, o persoană nu este pedepsită, ci înălțată, avându-i oportunitatea de a porni pe calea cea dreaptă. Prin urmare, aceasta nu este definită ca pedeapsă, ci ca corecție. La urma urmei, există două căi care duc la corecție: 1) calea suferinței, 2) și calea Torei. În acest caz, corecția ajunge la o persoană prin suferință.

În loc de dorința egoistă anterioară de a primi doar pentru sine, o persoană primește acum o nouă dorință - are încredere în Creator că El va impregna dorința anterioară cu intenția de a lucra pentru dăruire. Și atunci când dorința cuiva este corectată de intenția de a «dărui», adică de a lucra pentru Creator, atunci i se acordă binecuvântarea inerentă esenței Creației - «să încânt creația». Aceasta este ceea ce se înțelege prin «Eu sunt ultimul», adică împlinirea pe care Creatorul o dăruiește acum cuiva acolo unde anterior simțea nevoia de lumina Lui.

Toate acestea depind exclusiv de Creator. Dar omul, la rândul său, trebuie să spună că totul depinde de el, deoarece numai în funcție de eforturile pe care le depune pentru a-și depăși egoismul poate fi demn de scopul pentru care a fost creat. Și asta înseamnă că omul trebuie să creadă în plată și pedeapsă, dar, în același timp, după ce a îndeplinit o anumită cantitate de muncă spirituală, trebuie să spună că Autoritatea Supremă conduce totul; totul depinde doar de Creator. După cum s-a spus: «Eu sunt primul și Eu sunt cel de pe urmă».

Pentru a atinge acest obiectiv, o persoană trebuie să înțeleagă că cel mai important lucru pe care trebuie să îl realizeze este să-și infuzeze toate acțiunile și gândurile cu intenția «de dragul Creatorului». După cum este scris în Profeți (Isaia): «Pe oricine este numit după Numele Meu, l-am creat spre slava Mea; l-am creat și l-am plăsmuit» (baratav, yatsartav, asitav - diferite niveluri de creație).

Trebuie să înțelegem semnificația acestor cuvinte. Înseamnă aceasta că oricine nu este chemat după Numele Creatorului nu este creat pentru slava Lui? Și ce înseamnă «chemat după Numele Meu»?»

Aceasta înseamnă că omul aparține Creatorului, așa cum este scris: «Israel este poporul Tău» – adică apartenența la Creator semnifică o unire cu El în calități. Și apoi, așa cum Creatorul îl încântă pe om, tot așa omul se străduiește să-I fie pe plac și, prin urmare, toate acțiunile sale sunt spre slava Creatorului și nu pentru câștig personal.

«Oricine este chemat după Numele Meu» – cine poate spune că aparține Creatorului? Doar cei care au ajuns la cea mai profundă înțelegere a faptului că întreaga Creație a fost creată exclusiv pentru gloria Creatorului și nu de dragul autosatisfacției egoiste. O astfel de persoană aparține comunității numite «Israel – poporul Creatorului». Și atunci începe să experimenteze sensul interior al cuvintelor: «Creatorul își alege poporul cu dragoste».

Se pare că o persoană trebuie să simtă o lipsă, trebuie să simtă că are nevoie de ajutorul Creatorului, astfel încât Acesta să o ajute să ajungă la o astfel de stare în care toate acțiunile sale vor fi îndreptate către El și de aici începe adevărata sa lucrare de înaintare spirituală.