Când o persoană știe ce înseamnă să fie uimită de Creator

Articolul 35 din 1985.

Zoharul (Capitolul Ve'etchanan, p. 25 și Sulam, Secțiunea 68) afirmă: «Apoi, când o persoană știe deja ce este frica de Creator, adică atunci când atinge deja nivelul lui Malchut în sine, aceasta este o frică de iubire, aceasta este fundamentul și esența iubirii pentru Creator. Această frică duce la respectarea tuturor poruncilor Torei, astfel încât o persoană devine, așa cum se cuvine, un slujitor credincios al Creatorului.».

Este important să înțelegem că sintagma «când cineva atinge nivelul lui Malchut însăși, această frică provine din iubire» înseamnă că i s-a acordat Malchut însăși, care este calitatea iubirii, iar această iubire evocă frică. Dar de ce evocă iubirea frică? Și trebuie să înțelegem, de asemenea, ce fel de frică este aceasta după ce i s-a acordat iubire.

Și aceasta trebuie explicată în conformitate cu explicația disputei dintre «păstorii turmei lui Avraam» și «păstorii turmei lui Lot», așa cum este scris: «Și a fost o dispută între păstorii turmei lui Avraam și păstorii turmei lui Lot» (Lech-Lecha, 3).

Avraam este numit Părintele Credinței deoarece toată opera sa s-a bazat pe «credința mai presus de cunoaștere», fără nicio temelie pe care să-și ridice «clădirea» așa cum a construit «clădirea» vieții sale. El era convins că numai prin credință mai presus de cunoaștere putea atinge apropierea de Creator și vedea acest lucru ca fiind scopul vieții sale. Dar când a dorit să atingă apropierea prin cunoaștere, a văzut că rațiunea îl obliga să facă altfel, căci oriunde se întorcea, vedea contradicții în modul în care Creatorul trata creațiile Sale. Apoi a înțeles că Creatorul dorea ca el să lucreze pentru El «mai presus de rațiune» și și-a dat seama că, dacă calea rațiunii ar fi fost capabilă să conducă omul la apropierea de Creator, Creatorul ar fi acționat cu siguranță diferit, căci «cine îți poate spune ce să faci?».

Dar el credea că Creatorul alesese în mod deliberat această cale de la bun început, deoarece era în beneficiul omului și, prin urmare, a decis să lucreze pentru Creator tocmai «deasupra rațiunii». Aceasta înseamnă că, chiar dacă ar avea ocazia să înțeleagă guvernarea Creatorului «în cunoaștere», s-ar opune acesteia, deoarece acorda o mare importanță muncii deasupra cunoașterii, deoarece în acest caz ar fi mai sigur că intenția sa ar fi exclusiv de dragul de a-I face pe plac Creatorului.

Dar ce ar fi putut face Avraam dacă ar fi văzut că atunci când controlul Creatorului i se dezvăluie înțelegerii, atunci nu mai are de ales să meargă «deasupra rațiunii», pentru că totul îi este revelat?!

Și tatăl și profesorul meu mi-a explicat că, în momentul în care a văzut că i s-a revelat o oarecare lumină și plăcere, nu a spus: «Acum sunt mulțumit și nu ar trebui să trec peste minte, pentru că aceasta este o muncă la care «corpul» nu este de acord», deoarece «corpul» este mai mulțumit atunci când există sprijin, când se poate baza pe el, adică atunci când toate eforturile sale au un fundament.

Și toate «structurile» ridicate de om s-ar baza pe rațiune, adică rațiunea îl obligă să acționeze în acest mod. Și, prin urmare, acolo unde rațiunea nu poate determina că ceea ce face este bine, atunci, desigur, îi este dificil să urmeze această cale. Prin urmare, acolo unde omul are ocazia să înțeleagă ceva prin rațiune, el abandonează imediat calea «deasupra rațiunii» și începe imediat să lucreze pe o nouă fundație - construcțiile rațiunii. Acum are un sprijin pe care să-și bazeze eforturile și nu mai are nevoie de ajutorul Creatorului. La urma urmei, a merge «deasupra rațiunii» este dificil, așa că este întotdeauna nevoie de ajutorul Creatorului, pentru a-i da puterea de a avansa «deasupra rațiunii». Între timp, rațiunea îi spune acum: «Ai acum sprijinul rațiunii și al cunoașterii și poți acum să mergi mai departe fără ajutorul Creatorului și să înțelegi ceea ce trebuie înțeles.».

Și tatăl și învățătorul meu a spus că este recomandat ca o persoană să spună atunci: «Acum văd că adevărata cale este doar calea superioară rațiunii, deoarece tocmai pentru că am mers deasupra rațiunii, pentru că Creatorul dorește acest lucru, am fost considerat acum vrednic să mă apropii de Creator și, de asemenea, să avansez în Tora și rugăciune.».

Astfel, se dovedește că el ia ca bază și susținere ceea ce îi spune mintea sa, că merită să împlinească Tora și poruncile și nu mai trebuie să urmeze calea credinței «mai presus de cunoaștere», ci este atent să nu dăuneze credinței, adică să nu accepte pentru sine calea cunoașterii și să abandoneze credința numită Malchut.

Căci aceasta se numește necinstea și vătămarea credinței, pentru că la început, când nu a avut altă opțiune, a luat-o, iar în momentul în care vede că poate scăpa de ea, o necinstește imediat și o abandonează, luând în locul ei cunoașterea. Și este scris despre aceasta (Samuel): «Căci voi da cinste celor ce Mă cinstesc, dar cei ce Mă necinstesc vor fi rușinați». Și este scris și (Iosua 14:10): «Căci căile Domnului sunt drepte; cei drepți vor umbla pe ele, dar cei ce greșesc se vor poticni în ele».

Și, în consecință, putem înțelege: atunci când cineva înțelege magnitudinea lui Malchut în sine, înțelege că aceasta este o frică născută din iubire. Se pune întrebarea: «Dacă iubirea există deja, de ce ar trebui să vorbim despre frică? Și este necesar să vorbim despre frică atunci când cineva a fost deja considerat vrednic de iubire?”

Și urmând explicația tatălui meu și a învățătorului meu cu privire la «păstorii turmei lui Avraam», putem înțelege acest lucru simplu. El a spus că expresia «păstorii turmei lui Avraam» semnifică faptul că Avraam a «păstorit» calitatea credinței, iar cuvântul «turmă» provine din «dobândire», adică în toate dobândirile care i-au fost acordate, el și-a «păstorit» Credința, adică a spus: «Acum văd că calea Credinței este calea adevărată și, prin urmare, mi s-a acordat apropierea Creatorului. Prin urmare, de acum înainte, accept pentru mine doar căile Credinței, «mai presus de cunoaștere».

În același timp, expresia «păstorii turmei lui Lot» semnifică faptul că toate achizițiile sale sunt atribuite lui Lot. Iar Zoharul explică faptul că cuvântul «Lot» provine de la cuvântul «blestem», adică nu există loc pentru binecuvântare, numită «un câmp binecuvântat de Creator», ci doar pentru blestem. Și acest atribut este «în cunoaștere», adică face ceea ce mintea sa îl obligă să facă. Dar și el și-a început progresul pe calea Creatorului, începând tot cu credința mai presus de rațiune, dar așteptând mereu: «Când pot fi eliberat de această lucrare «mai presus de rațiune»”, deoarece corpul necesită întotdeauna o justificare pe care să-și bazeze toate eforturile în Tora și porunci.

Adică, atunci când munca se bazează pe rațiune, iar rațiunea arată clar că munca merită, corpul lucrează cu mare efort și dăruire constantă, conform a ceea ce rațiunea îl obligă să facă. Este ca exemplul unui om care s-a dus la culcare la miezul nopții, foarte obosit și cu febră mare, și căruia i s-a interzis să se dea jos din pat pentru că începuse brusc să tremure. Un incendiu a izbucnit în camerele alăturate cu a lui, iar cineva a venit și i-a spus: «Ascultă! Scoală-te repede din pat, căci peste puțin timp nu vei putea ieși din casă și ai putea muri ars!» Atunci rațiunea îl obligă fără nicio îndoială că, dacă este atent la cât de inconfortabil este să se dea jos din pat din cauza diverșilor factori, ar putea muri ars. Atunci, desigur, va sări din pat fără niciun argument - căci rațiunea obligă pe cineva să justifice eforturile pe care le-a depus și atunci, desigur, va face totul fără nicio ezitare.

Se pare că atunci când rațiunea obligă pe cineva să depună un efort, acesta nu acordă atenție evaluării propriilor eforturi, ci mai degrabă fezabilității lor - adică a ceea ce poate realiza prin intermediul lor. Dar atunci când lucrează pe baza «cunoștințelor superioare», se află constant sub presiunea corpului, care întreabă: «Cum poți fi sigur că ești pe calea cea bună? Sunt eforturile pe care le depui pentru a-ți atinge obiectivul cu adevărat fezabile? Îți permite această muncă cu adevărat să atingi obiectivul pe care ți-l ceri?»

În ciuda acestui fapt, el experimentează mereu suișuri și coborâșuri: uneori rațiunea triumfă, alteori «dincolo de cunoaștere». Și se gândește constant: «Când va veni momentul în care îmi voi putea stabili lucrarea «în cunoaștere»? Atunci voi avea o fundație solidă, pentru că voi putea construi totul în conformitate cu rațiunea. Și, bineînțeles, atunci nu voi experimenta nicio cădere în lucrarea mea pentru Creator, așa cum se întâmplă în tot ceea ce este construit pe bunul simț«. Dar el nu știe că ceea ce speră să realizeze nu va duce la binecuvântare, ci doar la blesteme, deoarece »în cunoaștere« este un loc unde sunt ținute forțele impure. După cum s-a explicat deja, cei care doresc să atingă unitatea cu Creatorul trebuie să știe că Creatorul a ales tocmai calea »dincolo de cunoaștere”, căci aceasta este adevărata cale către atingerea apropierii de Creator.

Însă nivelul lui Lot este țara blestemată, o țară care poartă un blestem, nu o binecuvântare. Aceasta este numită «păstorii turmei lui Lot», căutând constant să dobândească cunoștințe, ceea ce este numit caracteristica lui Lot, adică blestemul. Iată ce este scris: «Și a fost o ceartă între păstorii turmei lui Avraam și păstorii turmei lui Lot».

Explicație: Disputa era că fiecare susținea că are dreptate, deoarece cei care erau în calitate de «păstori ai turmei lui Lot» spuneau: «Dacă ne putem construi temelia pe rațiune, numită «în cunoaștere», nu vom experimenta suișuri și coborâșuri, căci vom fi constant într-o stare de ascensiune, într-un loc în care rațiunea ne obligă să acționăm așa cum ar trebui și nimeni nu poate interveni. În același timp, atunci când nu avem de ales, suntem forțați să mergem «deasupra cunoașterii», dar când avem ocazia să alegem să mergem «în cunoaștere», atunci, dimpotrivă, trebuie să spunem că ceea ce ne aduce plăcere deasupra este că de astăzi încolo nu vom experimenta coborâșuri în munca noastră și, dacă da, calea noastră este cu siguranță mai corectă.».

Însă «păstorii turmei lui Avraam» – oameni a căror temelie era tocmai «credința mai presus de cunoaștere» – au spus: «Dacă Creatorul ar fi vrut să trecem la o temelie a rațiunii, El nu s-ar fi ocupat de noi într-un mod ascuns de la bun început. Și, desigur, această cale este cea mai reușită și, prin urmare, nu ar trebui să căutăm o ocazie de a scăpa de «credința mai presus de cunoaștere», dar dacă dobândim o oarecare înțelegere și apropiere de Creator, nu vom accepta acest lucru ca motiv pentru abandonarea credinței. Dar să spunem: «Acum vedeți că aceasta este adevărata cale, căci datorită ei ni s-a acordat apropierea. Prin urmare, trebuie să ne ținem tare și să acceptăm pentru noi înșine că de astăzi înainte nu vom mai căuta nicio ocazie de a scăpa de credință, ci mai degrabă de a ne întări în «credința mai presus de cunoaștere».”.

Și astfel înțelegem ce se spune în Zohar: că după ce cuiva i s-a acordat calitatea lui Malchut însăși, care este calitatea iubirii, aceasta este frică din iubire. Și s-a pus întrebarea: La ce se referă frica, dacă există deja iubire? Și, în plus, care este această calitate a fricii?

Și conform celor spuse, rezultă că, după ce cuiva i s-a acordat calitatea iubirii, nu există nimic care să-l constrângă mai mult să muncească, deoarece acesta este fundamentul conținut în însăși cunoașterea, deoarece rațiunea te obligă să muncești. Și lumea este atât de structurată încât, dacă iubești pe cineva, vrei să-i slujești. Dacă este așa, atunci nu mai rămâne loc pentru credință: ce poate cineva acum să indice ca fiind superior cunoașterii? Și se teme că ar putea dăuna credinței acum, deoarece trupul se bucură acum mai mult de muncă, deoarece aceasta se bazează acum pe cunoaștere. Și dacă dăunează credinței, se dovedește «în retrospectivă» că «credința mai presus de cunoaștere» pe care o avea a fost forțată, adică nu din respect, ci pur și simplu așteptând tot timpul - când voi putea fi liber de ea și să pot lucra în cunoaștere, dar nu în credință?

Și apoi, după ce a vătămat credința, el va cădea imediat din poziția sa și se va distanța imediat de Creator, deoarece cunoașterea este o calitate a primirii. (După cum se știe, calitatea primirii, care este o calitate a egoismului, este înțeleasă de noi în două moduri: a) prin minte; b) prin inimă.) Rezultă că, atunci când cuiva i s-a acordat iubire, iubirea însăși evocă în el frică - teama de a nu fi atras în calitatea «cunoașterii». Prin urmare, el trebuie să fie extrem de atent să nu cadă în dorința de a primi. Atunci ne este clar că iubirea însăși este cauza fricii, iar acum știm deja ce fel de frică este evocată de iubire - adică, el se teme, prin această iubire, să cadă în iubirea de sine.

Și prin aceasta, putem înțelege o regulă foarte importantă. Deși este acceptat faptul că păcatul se pedepsește, sensul interior al acestui concept este complet diferit și oarecum dificil de înțeles. Tatăl meu și profesorul meu spuneau: «Trebuie să știm că păcatul este pedeapsă, iar pedeapsa este deja corecție».

Și cineva s-ar putea întreba: «Dacă păcatul este pedeapsă, atunci ce este păcatul?» Și acum putem explica că păcatul a avut loc tocmai în timpul ascensiunii sale, că tocmai în momentul în care a fost considerat vrednic de iubire, a dorit să îmbrățișeze iubirea ca temelie a sa și să abandoneze credința în sensul «păstorilor turmei lui Lot». Apoi a suferit o cădere și s-a scufundat din nou în egoism, din care izvorăsc toate păcatele. Se pare că s-a împiedicat tocmai în timpul ascensiunii sale, deși s-a gândit: «Mai mult, luând iubirea ca temelie și sprijin pentru efortul său, va evita căderile, căci acolo unde rațiunea îl obligă, acea cale este cea adevărată și nu va cădea niciodată. Și acesta, de fapt, a fost păcatul numit «oricine adaugă greșește».

Se pare că faptul că a căzut în iubirea de sine este o pedeapsă pentru că a vătămat credința, iar pedeapsa pe care a primit-o este o corecție pentru a se putea ridica din nou pe calea cea dreaptă.