Scrisoarea 28

29 a lunii Tevet 5717 (1957), Manchester (Scrisoarea nr. 28 este numărul 3 în ediția din 1998.)

Către prietenii mei…

După ce am citit scrisoarea ta din luna Tevet, îți voi răspunde pe scurt și în general. Ți-am scris deja că există o categorie de «judecăți îndulcite» (dinim memutakim). Și trebuie să înțelegi acest lucru pe măsură ce te pregătești să intri în tărâmul Creatorului. Uneori, o persoană se simte umilită, ca și cum nu ar avea Tora sau lucrare și este copleșită de gândurile deșarte ale lumii și așa mai departe. Apoi disperă și se gândește: «Cu siguranță nu despre mine s-a spus: «Am fost creat să-I slujesc Domnului meu»”.» (Talmud, tratatul Kiddushin. 82:1). La urma urmei, acest lucru se aplică oamenilor cu o poziție înaltă, născuți cu calități bune și virtuoase, prudență și dorința de a studia Tora cu sârguință. Mințile și inimile lor sunt ocupate cu Tora și cu munca de-a lungul vieții.

Pe de altă parte, dacă iei o persoană ca mine, locul meu este în grajd. Se spune: «Acesta nu este un cuvânt gol pentru tine, căci este viața ta și longevitatea ta».» (Tora, Devarim, 32:47) »Și aceasta nu se spune despre mine.« Dar uneori există o îndulcire în momentele de umilință, când o persoană se trezește și vede clar: «Nu știam că sunt atât de cufundat în deșertăciunea timpului, pierzând din vedere scopul care trebuie împlinit. Se cântă în cântec: »El va fi glorificat în mine, căci mă dorește« — și și eu trebuie să cred așa, căci toți fiii lui Israel »au o parte în lumea viitoare«. Se spune: »S-a oprit și a ascuns lumina pentru drepții viitorului»”.» (Talmud, tratatul Hagigah)). Și acum, când sunt departe de toate acestea, nu trebuie să disperăm, ci trebuie doar să avem încredere în Creator, căci El aude rugăciunile. din toate buzele, »Și chiar dacă buzele mele nu spun exact ceea ce ar trebui să spună — cu siguranță, cele treisprezece calități ale milei se vor trezi și în mine. De acum înainte, sper să merg mai departe, chiar dacă am mai spus asta de multe ori și, în cele din urmă, rămân în josnicia mea.”.

Așadar, persoana răspunde că există o categorie numită «suflet-an-lume». Acești trei parametri trebuie să se unească la un moment dat, într-un singur loc și într-un singur suflet. Prin urmare, persoana spune că acum, desigur, este momentul să iasă din tot felul de stări negative. «Cel care vine să se purifice este ajutat.» Își începe imediat munca cu o persistență și o forță și mai mari. În timpul acestor «negocieri interioare», persoana nu suferă nici de umilință, văzând că a fost atât de disprețuită toată viața. Dimpotrivă, în timpul acestor «negocieri interioare», experimentează senzații plăcute și înălțare spirituală, căci acum măreția care i se va acorda mai târziu strălucește asupra ei. Aceasta înseamnă că lumina din jur strălucește asupra ei de departe. Și, deși în prezent este departe de camerele regale, adică nu a meritat încă să-și purifice vasele cu intenția de a ajunge la cer, este totuși iluminată de lumina care o va îmbrăca mai târziu.

Se pare că această stare inferioară nu îi provoacă suferință - dimpotrivă, persoana experimentează plăcere. Aceasta se numește «îndulcirea instanțelor». Cu alte cuvinte, starea actuală nu i se pare atât de rea. Toate acestea se întâmplă pentru că o persoană nu privește înapoi spre trecut, ci privește înainte, spre lumina pe care o va găsi mai târziu. Astfel, el se contopește cu Creatorul prin lumina înconjurătoare.

Totuși, în cele două stări descrise mai sus, este încă dificil pentru o persoană să dobândească capacitatea de a judeca și de a determina singură care dintre aceste stări ar trebui să o adopte. De regulă, dacă o persoană nu a învățat încă căile de lucru, este ca o umbră desenată. Uneori, de sus, i se arată o stare de disperare, iar alteori – o îndulcire a umilinței. Totuși, într-un fel sau altul, dacă o persoană nu poate decide singură pe care să o adopte, nu ar trebui să creadă că starea de disperare este adevărată. În schimb, trebuie să recunoască faptul că nu a învățat încă lucrul și este prinsă în praștie, aruncată de sus dintr-o stare în alta.

Dacă o persoană cade în prima stare, disperarea, atunci este cu adevărat moartă. Uneori, însă, o persoană se autodistruge, retrăgându-se într-un loc al uitării și aducând pericolul asupra sa. De obicei, o astfel de stare este cauzată de mediu și se numește «moarte». Despre o astfel de persoană se spune: «Printre morți, unul este liber».» (Psalmul 88:6). Întrucât o persoană este moartă, este eliberată de porunci. La urma urmei, el crede că toate poruncile pe care le-a primit de la profesori, nu a adus niciun beneficiu și, prin urmare, nu mai simte nevoia să le respecte.

Există un singur sfat aici: întoarce-te în compania oamenilor vii, adică la cei care încă respectă poruncile primite de la învățătorii lor. Adevărat, într-o astfel de stare, o persoană nu poate crede că în compania sa se numără oameni clasificați drept «vii». Se pare că lumea s-a întunecat și, oriunde privește, doar trupuri neînsuflețite îi atrag atenția. Un singur lucru se poate strădui să facă: să vadă dacă tovarășii sale încă respectă poruncile învățătorului. Dar uneori, chiar și acest lucru este împiedicat să fie văzut de sus. Atunci descoperă un înșelător în fața sa și nu se mai poate amăgi crezând că este pe calea cea dreaptă. Și pentru că vede că acțiunile sale sunt indezirabile, experimentează chinuri cumplite, în timp ce membrii societății sale fie nu își văd adevărata stare, fie nici măcar nu au timp să-și recunoască propria disprețuire și, astfel, cu o inimă calmă, duc o viață senină.

În schimb, trăind în suferință, o persoană se străduiește uneori să găsească plăcere în viața deșartă a acestei lumi, dar nici măcar acest lucru nu-i poate oferi satisfacție spirituală. Și, deși îi vede pe alții bucurându-se de viață, se întreabă de ce el însuși este condamnat de soartă și incapabil să găsească satisfacție spirituală în viață, precum ceilalți.

Un bărbat merge pe stradă și se uită la oamenii care trec: unul se grăbește la serviciu, altul cu treburi, al treilea în drum spre yeshiva - și fața nimănui nu arată semne de chin sau suferință; toți sunt veseli și fericiți. «De ce eu, dintre toți oamenii, nu văd nici respectul, nici câștigul ca motive suficiente pentru bucurie? Chiar și cei a căror situație materială este mai rea decât a mea tot nu experimentează o asemenea suferință încât să înceteze să fie mulțumiți cu viața. Dar eu însumi văd puțin sens în viață și nu găsesc suficientă încântare în toate plăcerile materiale. Adevărat, nu spun că, dacă plăcerile materiale nu sunt atât de dulci pe cât îmi doresc, atunci pot renunța la ele - la urma urmei, orice fleac, chiar și un ban fără valoare, nu este de obicei aruncat. Cu toate acestea, sunt tulburat de întrebarea: de ce, spre deosebire de cei din jurul meu, nu experimentez eu plăceri atât de mari care mi-ar aduce aceeași satisfacție?»

Să ne imaginăm aceasta ca pe o diagramă și să presupunem că plăcerile materiale constituie 40% din totalul plăcerilor. În acest caz, ele îi vor satisface pe cei pentru care 40% este suficient. Totuși, dacă o persoană a gustat plăceri spirituale care au ajuns la 60%, atunci îi este dificil să se obișnuiască cu «mâncăruri» care nu conțin mai mult de 40%. Acesta este motivul pentru care toată lumea este fericită și bucuroasă, în timp ce el trăiește în suferință. La urma urmei, are nevoie de 60% din plăcere. Totuși, așa cum s-a spus mai sus, el nu respinge nicio plăcere, nici măcar una care este doar 1%. Și prin urmare, «lacomul se enervează». Deși primește aceleași plăceri ca și ceilalți, el se enervează, dorind să găsească acea plăcere de 60%, gustul spiritual cu care s-a obișnuit.

Totuși, în material este inițial imposibil să te bucuri de altceva decât strălucire subtilă, așa cum se spune în Sfântul Zohar. Este vorba despre plăcerea diminuată și, prin urmare, chiar dacă o persoană este deja moartă, chiar dacă și-a pierdut gustul pentru viața spirituală, totuși, amintindu-și că era obișnuită să savureze plăceri care le depășesc pe cele materiale, experimentează suferința și este lipsită de satisfacția spirituală. Despre aceasta este scris: «Viermele (Roma) pentru morți - ce este un ac pentru carne vie"» (Talmud, tratatul Shabat, 13:2). Cu alte cuvinte, atunci când o persoană mort, și își amintește gustul plăcerii cauzate de înălțarea spirituală (Roma) – pentru el e ca un ac pentru carne vie.

Când era în viaţă, toată plăcerea lui consta doar în Tora și muncă. El a simțit gustul muncii altruiste de dragul de a-L mulțumi pe Creatorul său. Și dacă, Doamne ferește, un fel de dorință se trezea în el păcat, adică pasiunea dorinței de a se bucura – el a experimentat suferința din cauza aceasta. Aceasta înseamnă «iglu», păcat (mahat – het) în în viaţă trup când s-a contopit cu viața. Și acum, amintindu-și creştere, el rămâne în calitate mort și experimentează, de asemenea, suferința.

Există însă o regulă: memoria mort este, de asemenea, șters din inimă. Cu alte cuvinte, o persoană uită că a trăit odată și acum trăiește într-o stare de moarte. Atunci ne cufundăm în fluxul vieții inerent comunității în ansamblu și nu mai suferim de o astfel de viață. Ajungem la punctul de a uita totul și de a atinge o stare numită «liber printre morți». O persoană devine liberă de toate poruncile primite de la învățător și ajunge la uitare: uită chiar și că a îndeplinit odată vreo lucrare. I se pare că este cufundat în această stare actuală toate zilele vieții sale. Și chiar uită să facă acest calcul, predându-se pur și simplu voinței curentului care copleșește lumea.

Rezultă că se succed mai multe stări înainte de a reuși să ne conectăm la sursa vieții, care este dătătoare de viață pentru toate sufletele.

1. O persoană uită să facă orice calcule despre starea sa actuală.
2. Își face un bilanț, vede că e mort, își amintește de vreme creştere și apoi simte viața în suferință, ca un ac, păcatul în carne vie. Totuși, cade în disperare!
3. Face un calcul și vede că e mort, dar lumina încrederii strălucește asupra lui, se întărește și își asumă obligația ca din acest moment să urmeze calea muncii în categoria îndulcire.
4. O persoană lucrează la porunci cu mintea sa și își angajează inima cât de bine poate, conform principiului: «Fă tot ce îți stă în mâini și în putere să faci». Apoi, o persoană experimentează un gust pentru studiul Cabalei, chiar dacă nu înțelege esența spirituală a lucrurilor. Într-un fel sau altul, studiul îl luminează cu lumina ascunsă în Tora și simte un gust pentru munca mai presus de cunoaștere, precum și propria distanță, cauzată de dorința de bucurie. El se străduiește doar pentru lucrarea de dăruire, până când Creatorul are milă de el și îi spune un cuvânt de pace. După cum spunea tatăl și învățătorul meu: «Voi auzi ce va spune Dumnezeu, căci El va spune un cuvânt de pace poporului Său și urmașilor Săi, atâta timp cât nu se întorc la nebunie».» (Vezi Psalmul 86:9).

Într-adevăr, aici trebuie să clarificăm o întrebare dificilă și profundă. Am avut privilegiul să auzim cuvântul Creatorului viu de pe buzele lui Ari, precum și ale tatălui și învățătorului meu, și am văzut că nimic nu este ascuns de El. De fiecare dată când am avut privilegiul să ne închinăm în fața Lui cu inimile și sufletele noastre, noi înșine simțeam că ne aflăm într-un tărâm spiritual care transcende toate deșertăciunile acestei lumi. Cum s-a întâmplat să rămânem în starea noastră actuală, fiecare la nivelul său? La urma urmei, fiecare dintre noi ar fi trebuit să fie la un nivel superior față de cel pe care îl avem acum.

Această întrebare este abordată în Tora. V-am interpretat deja povestea exodului poporului Israel de sub stăpânirea faraonului și am explicat de ce, dorind să-l scoată pe Israel din Egipt, Creatorul avea nevoie de consimțământul faraonului. La urma urmei, nu este El omnipotent? Am explicat că «Faraon» se referă la trup, iar trupul trebuie să-L iubească pe Creator din toată inima sa și așa mai departe. Totuși, iubirea este imposibilă sub constrângere și, prin urmare, trebuie să ne întrebăm: dacă se știe că lucrarea trebuie săvârșită mai presus de cunoaștere, atunci de ce i-a arătat Creatorul semne faraonului? De asemenea, neclare sunt cuvintele: «I-am împietrit inima, ca să pot face aceste semne ale Mele printre el».» (vezi Tora, Shemot, 10:1). Se pune întrebarea: în acest caz, cu siguranță i-a luat lui Faraon capacitatea de a alege? Nu numai că inima omului este coruptă din tinerețe, dar Creatorul a și împietrit-o și mai mult. Înseamnă aceasta că omului îi lipsește cea mai mică capacitate de a alege binele și de a disprețui răul?

Vom înțelege acest lucru din ceea ce ne-au arătat tatăl și profesorul meu. Baza muncii noastre ar trebui să fie intenția de a dărui, dar în cazul unui semn, devine dificil să lucrăm cu intenția de lishma. Și cel mai important, dacă întrebarea este «Cine?» (litere: Mi, «mi») - există o oportunitate de a se conecta cu categoria «acestea» (litere: Alah, «ele»). Și datorită acestor doi factori, numele Creatorului este revelat. («Elokim», אלקים). Pentru «ele» fără «mi» Nu există, așa cum se explică în Introducerea la comentariul Sulam la Cartea Zohar. Principalul lucru este ca literele Torei să fie revelate. La urma urmei, «cei ignoranți sunt nelegiuiți», iar ceea ce este necesar este un adept al Torei, altfel se dovedește că «cine își dă fiica de soție unui om ignorant este ca și cum ar pune-o în gura leului».» (vezi Talmud, tratatul Psahim, 49:2). Cu alte cuvinte, moartea este inevitabilă dacă nu este un adept al Torei. Iar Tora este o cale de mijloc și cuprinde ambii factori: «mi» и «ele», împreună alcătuind numele Creatorului «Elohim».

Prin urmare, dacă o persoană începe să se angajeze într-o muncă autentică și începe să experimenteze gustul pentru aceasta, atunci are deja ocazia să se împiedice în aspectul dorinței de plăcere. Cu alte cuvinte, are deja fundamentul pentru a se dedica Torei și mitzvot, deoarece experimentează un gust mai rafinat în aceasta decât în toate deșertăciunile acestei lumi. Prin urmare, nu mai are nevoie de categoria credinței mai presus de cunoaștere, deoarece sentimentul de plăcere în sine semnifică o certitudine irefutabilă. semn ce înseamnă să fii un lucrător al Creatorului.

Dacă unei persoane nu i se dă gustul pentru muncă, nu va putea să o continue, căci este dificil să începi imediat o muncă deasupra cunoașterii - începem cu lo lishma și apoi ajungem la lishma. Și ordinea aici este aceeași ca atunci când înveți un copil să meargă: îl țin de mână și îl conduc, iar când începe să meargă, îl lasă să meargă. Mai întâi, cade, este sprijinit din nou și cade din nou - aceasta este ordinea până când învață să meargă fără niciun sprijin. Apoi, o persoană poate lucra lishma și, fiind răsplătită cu mult, știe deja cum să se comporte într-o stare de dăruire, chiar dacă acum primește din abundență. La urma urmei, este un adept al Torei; cu alte cuvinte, a studiat constant Tora pentru a ști cum să se comporte astfel încât toate intențiile sale să fie de dragul cerului. Apoi începe perioada în care i se dezvăluie secretele Torei, a căror esență este «abundența revărsată asupra lucrătorilor Creatorului».

Din cele de mai sus, înțelegem semnificația «împietririi inimii» pe care Creatorul i-a promis-o lui Moise. După toate miracolele și faptele minunate, chiar dacă dobândim o oarecare conștientizare a măreției atât a înălțării spiritului, cât și a revelațiilor Torei, chiar dacă experimentăm o inspirație mare și puternică în timpul acțiunii, nu vom decide că Nu altul decât El și că merită să te ridici doar pentru a-L sluji pe Creator - în același timp, nu trebuie să crezi că acest lucru va elimina locul de muncă în raport cu ceea ce o persoană trebuie să dezvăluie, deoarece se va închina imediat în fața învățătorilor și nu va avea ocazia să aleagă.

În ceea ce privește alegerea pe care o persoană trebuie să o facă, Creatorul a promis: «Pot face ceva a cărui realitate nu o poți înțelege». Creatorul trimite «împietrirea inimii», dar după toate semnele și revelațiile, o persoană uită imediat totul și trebuie să-și înceapă din nou lucrarea. V-ați putea întreba: care este rostul tuturor acestor semne dacă o persoană le uită? Totuși, perioada semnelor determină clar că merită să fii un lucrător pentru Creator. Aceasta se numește sprijin și nu vine de la persoană, ci de la Cel care sprijină.

Totuși, în același timp, o persoană se antrenează pentru a avansa, așa cum este descris mai sus în exemplul copilului. Și astfel, chiar și noi am fost onorați să auzim cuvintele Creatorului viu din gura Șechina, vorbind din gâtlejul tatălui și învățătorului meu. În orice caz, alegerea rămâne a noastră și, chiar dacă El ne-a revelat multe lucruri, a fost doar pentru a ne instrui, astfel încât să putem merge mai departe fără sprijin.

Prin urmare, odată cu fiecare revelație a Torei pe care ne-a revelat-o, cu un sentiment de înălțare spirituală și o convingere fermă că trebuie să ne dedicăm exclusiv lucrului pentru binele Creatorului, urmează imediat o «împietrire a inimii», așa cum se spune: «I-am împietrit inima». Scopul acestui lucru este de a ne oferi apoi oportunitatea de a alege singuri, căci aceasta se numește efort fără sprijin. La urma urmei, intenția Creatorului a fost să ne conducă la perfecțiunea dorită și, prin urmare, fiecare a rămas într-o stare care nu ar fi potrivită pentru ucenicul Său.

Trebuie să ne întărim conform celor spuse în scrisoarea mea anterioară: strămoșul nostru Iacov nu a murit. Cu alte cuvinte, proprietatea adevăruri trăiește și există pentru totdeauna. Și fie ca cuvintele să se împlinească: «Nu te teme, slujitorul Meu Iacov», a spus Creatorul, „și nu te înspăimânta, Israel, căci te voi salva de departe și pe urmașii tăi din țara captivității lor”.» (Profeți, Ieremia, 30:10). Chiar dacă suntem extrem de distanți, mântuirea vine de la Creator într-o clipă și vom fi vrednici să ajungem la adevăr, adică să-I fim plăcuți Creatorului nostru, facă-se voia Lui.

Prietenul tău, Baruch Shalom ha-Levi Așlag, fiul tatălui și învățătorului său Baal HaSulam