Scrisoarea 29

15 Șvat, Manchester (Scrisoarea nr. 29 este trecută la numărul 18 în ediția din 1998.)

Referitor la «Anul Nou al Copacilor», care începe pe 15 Shevat, Talmudul spune în capitolul «Rosh Hashanah», pagina 14: «Care este semnificația primei zile a lunii Shevat? Rabinul Oshiya a spus: «Pentru că majoritatea ploilor anuale au căzut».”.

Și este scris în Tosfot că același motiv este dat și de Beit Hillel, care credea că era 15 Shevat, deoarece până atunci majoritatea zilelor ploioase, care fac parte din sezonul ploios, trecuseră, iar rășina crescuse în copaci, ceea ce înseamnă că din acel moment încolo, fructele încep să se lege. Iar în Talmud, în capitolul «Rosh Hashanah», la pagina 11, se spune: «Cine iese în zilele de Nisan și vede copaci înfloriți spune: »Binecuvântat este El, căci nu există lipsă în lumea Lui și El a creat în ea creaturi bune și copaci buni pentru bucuria oamenilor.««.

Și este necesar să înțelegem:

1. De ce «nu există lipsă în lumea Lui»? De ce faptul că pomii sunt înfloriți dovedește că nu există lipsă?
2. «El a creat creații bune.» Ce dovezi există aici că creațiile sunt bune?
3. Legătura dintre om și copac.
4. Se știe că, dacă majoritatea zilelor ploioase au trecut, este un semn al unui an nou. Și în această privință, Beit Shammai și Beit Hillel au opinii diferite.

Și în primul rând, trebuie să înțelegem ce înseamnă Roș Hașana («cap de an», Anul Nou) în munca spirituală. Este bine cunoscut faptul că Roș Hașana este un timp al judecății, când lumea este judecată în bine sau, Doamne ferește, în rău. Și «Roș» (cap) Se numește rădăcina din care ies ramurile, iar ramurile urmează întotdeauna din esența rădăcinii, așa cum ramurile unui măr nu cresc din rădăcina unui portocal. Atât rădăcina, cât și capul pe care o persoană și le stabilește la început continuă și determină ordinea vieții sale. Căci rădăcina este temelia pe care este construită întreaga clădire. Iar judecata la care o persoană este judecată de Rosh Hashanah este de așa natură încât persoana însăși este atât judecător, cât și executor al sentinței, căci o persoană este atât judecător, cât și îndemnător și cel care cunoaște scopul. Și iată ce au spus învățătorii noștri, binecuvântată fie memoria lor: «Dacă există judecată jos, atunci nu există judecată sus».

Ploi Forța vitală și plăcerea cu care pomii dau roade sunt numite „forța vitală” și „plăcere”. Iar munca principală a omului are loc în timpul nopților lungi din luna Tevet; iar din luna Tișrei, când începe noul an general, până în luna Șvat, majoritatea zilelor ploioase au trecut deja, ceea ce înseamnă că omul a primit deja forța vitală și plăcerea din Tora și din muncă.

Și apoi o persoană se judecă pe sine: ar trebui să continue tot anul [să se ocupe] doar de Tora și de lucrări [spirituale] sau, Doamne ferește, opusul. Și dacă există un înger mijlocitor deasupra lui, unul din o mie, care vorbește direct persoanei, adică, dacă are merit, atunci i se spune direct să urmeze calea cea dreaptă și atunci – unul din o mie, așa cum se spune: «Te voi învăța înțelepciunea» – și apoi, după judecată, persoana iese justificată, adică și-a asumat [obligația] din acest moment încolo de a se ocupa doar de lucruri pure, numite «dăruire» («ashpa’ah»). Atât Cerurilor, cât și creaturilor.

Și aceasta se spune doar dacă are un mare merit, adică, până în acest punct, a primit cea mai mare parte a forței sale vitale din dăruire; și apoi decide cu mintea sa că merită să continue; și aceasta este ceea ce se numește a fi justificat în propria judecată. Dar dacă a primit cea mai mare parte a forței sale vitale nu din lucruri spirituale, ci toată forța sa vitală a provenit din lucruri materiale, dar are merit, numit îngerul mijlocitor, atunci chiar și atunci este, de asemenea, justificat în propria judecată, adică decide să petreacă întregul an doar în dăruire.

Dacă păcatele sale sunt mari, adică, după toată munca și eforturile pe care le-a depus, el a primit totuși cea mai mare parte a forței sale vitale din lucruri legate de dorința de a primi pentru sine, care este sursa tuturor crimelor și păcatelor, atunci el iese ca datornic la propria judecată, adică își asumă [obligația] din acel moment să urmeze doar calea pe care o urmează întreaga lume, adică calea primirii pentru sine, care este o «datorie» pentru o persoană, deoarece primirea pentru plăcerea proprie o împiedică pe o persoană să ajungă la perfecțiunea sa veșnică și să devină vrednică de cele mai înalte plăceri.

Și aceasta este o datorie pe care o persoană o are față de sine însuși atunci când decide să continue toate zilele vieții sale [să se angajeze în] acele lucruri care reprezintă o datorie față de sufletul său. Și Tosafot au scris despre asta: «Pentru că majoritatea zilelor ploioase au trecut... Și rășina a crescut pe pom și fructele au format.» Acum - adică, dacă majoritatea nopților lungi de iarnă au trecut în Tora și muncă, și rășina a crescut pe pom, iar el știe și simte pentru sine măsura în care focul arde în inima sa. După cum este scris: «Scânteile lui sunt scântei de foc, flacăra Creatorului.».

Apoi decide să continue pe această cale și se dovedește că roadele încep să dea roade din acel moment. Adică, din acest moment încolo, el va merita roadele. De aceea, ziua de 15 Șvat este numită Anul Nou, deoarece o persoană și-a cântărit deja dacă ar trebui să-și continue munca sau, Doamne ferește, contrariul. Pentru că atunci știe deja din ce calitate poate extrage forța vitală: din primirea pentru autosatisfacție sau din dorința de a-i mulțumi Creatorului său. Și știe că toată munca sa este doar pentru a primi dorința de a dărui, deoarece dorința de a primi a fost pregătită pentru noi de Creator în creație, așa cum dorința Lui este de a mulțumi creația și El a creat dorința de a primi.

Dar chiar dacă creația ar rămâne în dorința de a primi – adică, dacă am primi plăcere spirituală și eternitate în dorința noastră de a primi – atunci plăcerile nu ar fi perfecte din perspectiva ramurii care dorește să fie ca rădăcina și, prin urmare, apare un sentiment de rușine. Rezultă că creația ar rămâne deficitară.

Prin urmare, Creatorul a pregătit pentru noi o corecție numită restricție, adică acolo unde există dorința de a primi, o persoană simte ascundere, așa cum se spune în introducerea la comentariul «Sulam»: deși viața care se îmbracă în trup iese la iveală ca «yesh mi-yesh» (ființă din ființă), în orice caz, rădăcina ei nu este vizibilă din cauza restricției și, primind puterea miraculoasă din Tora și porunci, suntem demni de o corecție numită «recepție de dragul dăruirii», prin care suntem demni de fuziunea cu Creatorul; și se dovedește că astfel totul este complet. Și acesta este sensul a ceea ce se înțelege prin: «El nu a creat” nicio lipsă"», iar corecția prin recul este implicită, așa cum este scris mai jos.

Acum să explorăm legătura dintre copaci și creație, pe care înțelepții au legat-o între ei așa cum este descris mai sus. Despre om este scris: «Omul este un pom al câmpului». Adică, toată munca depusă asupra copacilor pentru ca aceștia să dea roade este făcută și asupra omului. Căci înainte ca omul să poată rodi, toată munca pe care o îndeplinesc copacii trebuie să fie făcută asupra lui. La urma urmei, rodul este scopul omului.

Tatăl meu, Rav și învățător, fie-i memoria binecuvântată, a explicat odată la o masă pe 15 Shevat de ce este obișnuit să mănânci fructe. El a spus: Aceasta este întreaga diferență dintre sfințenie și «partea inversă» (impuritate), așa cum este scris în Zohar: «Un alt zeu este sterp și nu aduce roade», așa cum este scris în comentariul «Sulam» (Introducere 7, paragraful 22): «Adică, izvoarele lor sunt uscate și se ofilesc până când sunt complet acoperite. Dar cei care umblă în sfințenie sunt considerați vrednici de binecuvântare în lucrările mâinilor lor, căci «va aduce roade la vremea lor și frunza lui nu se va ofili».”.

Prin urmare, poporul lui Israel face aluzie la aceasta, pentru a arăta că cel mai important lucru sunt, până la urmă, roadele. Roadele sfințeniei sunt că [o persoană] este considerată vrednică de revelația Divinității Sale și devine ca o sursă crescătoare care nu se oprește niciodată, înaintând din pas în pas până când este considerată vrednică să spună: «Și El se va împodobi în mine, căci mă dorește și El va fi cununa frumuseții mele».

Și munca care se desfășoară asupra copacilor este, de asemenea, dată omului pentru a-l face potrivit, așa cum s-a menționat mai sus, vezi «Shviit», unde se efectuează lucrurile necesare pentru lucrul asupra copacilor și, pe baza acestui fapt, vom studia munca omului.

Copaci fertiliza Adică, introduc îngrășământ (deșeuri). În mod similar, o persoană trebuie să introducă îngrășământ, adică deșeuri - calitățile obscene ale unei persoane - în sine. Cu toate acestea, o persoană nu trebuie să introducă deșeuri din exterior, așa cum se întâmplă cu un copac; mai degrabă, trebuie să transfere această impuritate din ascundere în revelație, adică în propria percepție. Astfel, poate simți profunzimea josniciei acelor calități obscene din interiorul său. Altfel, nu își poate corecta acțiunile.

Ei sapă, adică slăbesc temelia copacilor. La fel este și cu oamenii: trebuie să sape și să exploreze temelia și scopul umanității. Cu ce scop au venit ei pe lumea asta?.

Ei plivesc, adică taie «buruienile», excrescențele străine care cresc pe copac; «buruienile» (și: «bătături») sunt tot ceea ce este în afara corpului cuiva. Și există unele lucruri pe care o persoană le face și care sunt vizibile din exterior - pentru oameni. De exemplu, în timpul rugăciunii sau când vorbește despre lucruri nobile în fața unui prieten, prin care acesta din urmă își vede lucrarea, adică este în afara corpului său - atunci ar trebui să taie și să anuleze astfel de lucruri. Căci: «Fiți modesti cu Creatorul vostru, Atotputernicul vostru» - adică, atunci când o persoană face o lucrare în numele Creatorului, semnul acestui lucru este dacă se străduiește să o ascundă de oameni; și acesta este un semn că intenția sa este adevărată; dacă nu, atunci opusul. Adică, se străduiește doar să o dezvăluie oamenilor și purifică corpul extern în 150 de moduri. Dacă, însă, este în numele Creatorului, atunci în mod natural încearcă să o ascundă.

Ei culeg frunzele Pe un copac, pentru a facilita dezvoltarea acestuia. În mod similar, oamenii au «frunze» care preced «fructul», ceea ce înseamnă că fructul crește din frunze. Aceasta înseamnă că din «lo-lishma» provine «lishma», iar «lo-lishma» se numește «frunze», în timp ce fructul se numește «lishma». Cu toate acestea, aceste frunze trebuie smulse pentru a-i ușura copacului, pentru a-i permite să ajungă la lishma. Altfel, fără a smulge «lo-lishma», aceasta va rămâne în starea de «lo-lishma». Cu toate acestea, când cineva ajunge la lishma, se spune: «Și frunza lui nu se va ofili» - adică, toată munca care constituie „lo-lishma” intră atunci în sfințenie.

Și există o explicație mai amplă: așa cum se menționează în comentariul la Sulam 1, punctul 2, «frunzele» sunt forțele judecății (restricției) prezente în ecran. Semnificația tzimtzum-ului, provocat de dorința de a primi, este că nicio lumină a abundenței nu va străluci, ci mai degrabă întunericul, prin care se naște ecranul. Rezultă că puterea judecății emanației luminii o conduce la crearea unui ecran, prin care dobândește puterea de a primi de dragul dăruirii.

De asemenea, în perioada de pregătire, adică înainte de a merita să intrăm în palatul regal, o persoană trebuie să învețe să reziste dorinței de a primi pentru autosatisfacție, iar modalitatea de a face acest lucru este să înceapă cu lucruri mici, adică cu lucruri care nu-i aduc atât de multă plăcere și bucurie și este mai ușor să le refuze și să spună: dacă nu ar exista o poruncă de a mă ocupa de astfel de lucruri, nu aș face asta.

Și apoi continuă la nesfârșit până când se antrenează să renunțe chiar și la cele mai importante lucruri, chiar și la cele care îi ating sufletul, despre care poate spune chiar că, dacă nu ar fi o poruncă, nu s-ar mai obosi cu ele. Și trebuie doar să se comporte eroic și să aibă experiență în luptă. Atunci este considerat demn să intre în palatul Creatorului și să fie printre slujitorii Săi. Iar forța care îl obligă să se păzească, ca să nu se împotmolească în dorința de a primi pentru autosatisfacție, este forța conducătoare a judecății, forța care îl protejează de înfrângere, căci în momentul în care atinge câștigul personal, forța vitală și lumina Creatorului dispar imediat din el. Prin urmare, el [persoana] decide să-și privească ecranul, să primească doar de dragul dăruirii.

Și tot pe calea pregătirii, puterea de judecată menționată anterior își demonstrează tăria și își manifestă acțiunile până când ne hotărâm odată pentru totdeauna să nu încălcăm niciodată legile Torei. Și înainte de a ajunge la decizia finală că această lege este de neîncălcat, ne aflăm într-o stare definită ca o «praștie» (Samuel 1:25, 29; traducere rusă: p. 108:29): «El va izgoni sufletele vrăjmașilor tăi ca dintr-o praștie», până când ajungem la o stare de frică de pedeapsă din partea puterii de judecată menționate anterior.