16. Ce înseamnă «ziua Creatorului și noaptea Creatorului» în lucrare?

Auzit în 1941, Ierusalim (data ebraică: 5701)

Învățătorii noștri au spus despre cuvintele Scripturii: «Vai de cei ce tânjesc după ziua Domnului! La ce vă folosește ziua Domnului? Întuneric este, nu lumină!« [Amos 5:18]. Parabola cocoșului și a liliacului, care așteptau ziua. Cocoșul i-a zis liliacului: »Tânjesc după lumină, căci ea este lumina mea. Și de ce ai tu nevoie de lumină?« [Tractat Sinedriul 98:2] Aceasta înseamnă: dacă liliacul n-are ochi să vadă, ce folos are de la lumina soarelui? La urma urmei, dimpotrivă, pentru cel care n-are ochi, lumina soarelui provoacă un întuneric și mai mare.

Trebuie să înțelegem această parabolă, adică modul în care ochii sunt conectați la vederea în lumina Creatorului, pe care Scriptura o numește «ziua Creatorului». Exemplul liliacului vorbește și el despre asta: cei fără ochi rămân în întuneric. Mai mult, trebuie să înțelegem ce este «ziua Creatorului» și ce este «noaptea Creatorului». Care este diferența dintre ele? De asemenea, putem înțelege că «ziua oamenilor» este determinată de strălucirea soarelui, dar cum putem recunoaște «ziua Creatorului»?

Răspuns: Similar cu dezvăluirea soarelui. Adică, atunci când soarele strălucește pe pământ, o numim «zi». Iar când soarele nu strălucește, se numește «întuneric». În mod similar, la Creator, «ziua» este dezvăluirea, iar «noaptea» este ascunderea feței. Cu alte cuvinte, când fața este dezvăluită și îi este la fel de clară ca ziua, se numește «zi». După cum au explicat înțelepții noștri despre versetul: ««Prin lumină se ridică ucigașul și ucide pe sărac și nevoiaș, dar noaptea este ca un hoț»« [Iov 24:14]. Din ceea ce este scris: »Dar noaptea este ca un hoț», rezultă că lumina este zi. Este scris: «Dacă vă este clar ca ziua că a venit pentru suflete, el este un ucigaș și îl puteți salva cu ajutorul sufletului său» [Pesachim 2:1]. Astfel, vedem că Gemara numește „zi” ceea ce este la fel de clar ca ziua.

Se pare că «ziua Creatorului» înseamnă că va deveni clar că guvernarea lumii de către Creator este realizată prin calitatea de «a fi bun și a face bine». De exemplu, atunci când se roagă, primește imediat un răspuns la rugăciunea sa și primește ceea ce s-a rugat. Și oriunde se întoarce, obține succes. Aceasta se numește «ziua Creatorului».

Întrucât întunericul, adică noaptea, este înțeles ca ascunderea feței. Acest lucru duce la îndoiala Controlului asupra calității de «bine și a face bine» și la gânduri străine. Cu alte cuvinte, ascunderea Controlului aduce toate aceste opinii și gânduri străine. Aceasta se numește întuneric și noapte. Cu alte cuvinte, o persoană experimentează o stare în care simte ca și cum lumea s-ar fi întunecat în fața ochilor ei.

Și așa trebuie explicat ceea ce se spune [în Scriptură]: «Vai de cei ce tânjesc după ziua Domnului! Ce este pentru voi ziua aceasta a Domnului? Întuneric și nu lumină!» [Amos 5:18].

Și ideea este că cei care așteaptă Ziua Creatorului – adică se așteaptă să li se acorde calitatea credinței care este mai presus de cunoaștere. Așadar, credința lor va fi atât de puternică, ca și cum ar vedea-o cu propriii ochi și ar poseda cunoștințe complete că așa este. Adică, Creatorul guvernează lumea cu calitatea de «bine și a face bine».

Cu alte cuvinte, ei nu doresc să vadă cum guvernează Creatorul atributul «bunătății și al înfăptuirii binelui». Căci viziunea contrazice credința. Cu alte cuvinte, credința există tocmai acolo unde contrazice rațiunea. Și [atunci când] o persoană face ceva care contrazice rațiunea, aceasta se numește credință mai presus de cunoaștere. Cu alte cuvinte, ei cred că controlul Creatorului asupra creației este realizat prin atributul «bunătății și al înfăptuirii binelui». Și când nu văd acest lucru cu o cunoaștere clară, nu-I spun Creatorului: «Dorim să vedem atributul «bunătății și al înfăptuirii binelui» ca o viziune în minte». Mai degrabă, ei doresc ca acesta să rămână cu ei ca credință mai presus de cunoaștere.

Dar ei Îl întreabă pe Creator, ca El să le dea putere, ca această credință să fie atât de puternică ca și cum ar vedea-o în interiorul cunoașterii. Adică, astfel încât să nu existe nicio diferență între credință și cunoașterea din minte. Așa o numesc ei, adică cei care doresc să fie uniți cu Creatorul, «Ziua Creatorului».

Cu alte cuvinte, dacă simt acest lucru în calitatea cunoașterii, atunci lumina Creatorului, numită binele suprem, se va revărsa în vasele de recepție, numite «vasele separării». Dar ei nu vor acest lucru, deoarece se va revărsa în dorința de a primi, care este opusul sfințeniei, care se opune dorinței de a primi pentru propriul beneficiu. La urma urmei, ei vor să fie uniți cu Creatorul. Și acest lucru este posibil doar prin asemănare în formă.

Totuși, pentru a ajunge la aceasta, adică la faptul că o persoană are dorința și aspirația de a se contopi cu Creatorul, și din moment ce o persoană este creată cu natura dorinței de a primi doar pentru propriul său beneficiu, atunci cum poate cineva să ajungă la ceea ce este direct opus naturii [sale]?

Și astfel, o persoană trebuie să întreprindă o muncă măreață până când atinge o a doua natură, adică dorința de a dărui. Și odată cu dorința de a dărui - când o persoană a atins-o - este capabilă să primească cel mai înalt bine fără a provoca rău. La urma urmei, tot răul este cauzat doar de dorința de a primi pentru sine. Adică, chiar și atunci când fac ceva de dragul de a dărui, există un gând interior că vor primi ceva, un fel de compensație pentru actul de a dărui pe care îl desfășoară în prezent.

Pe scurt, o persoană nu poate face nimic fără să primească ceva în schimb, pentru acțiunea sa. Adică, trebuie să se bucure de ea însăși. Și odată cu orice bucurie pe care o primește o persoană în propriul beneficiu, această bucurie necesită o separare de sursa vieții. Și încetează să mai fie unită cu Creatorul, deoarece fuziunea se măsoară prin similaritatea formei. Prin urmare, nu poate exista dăruire pură fără amestecul primirii prin propriile puteri.

Prin urmare, pentru ca o persoană să aibă puterea de a dărui, avem nevoie de o a doua natură, astfel încât o persoană să aibă puterea de a atinge similaritatea în formă. Adică, la fel cum Creatorul este dătătorul și nu primește nimic, deoarece, în mod înfricoșător, El nu posedă hisaron.

Cu alte cuvinte, nici măcar ceea ce dăruiește El nu este cauzat de hissaron. Adică, dacă, în mod înfricoșător, nu are cui să dea, El experimentează acest lucru ca hissaron. Dar trebuie să înțelegem acest lucru ca joc. Cu alte cuvinte, ceea ce voia El să dea nu era că avea nevoie de el, ci toate acestea ca joc.

Și așa au spus înțelepții noștri despre Doamna care a întrebat ce face Creatorul după ce a creat lumea. Iar răspunsul a fost: «El stă și se joacă cu Leviatanul (balena), așa cum este scris: «Ai creat acest Leviatan ca să te joci cu el» [Psalmii 104:26]« [Tractatul Avoda Zarah 3:2]. Unde »Leviatanul» semnifică calitatea contopirii și unirii (așa cum este scris: «Conform locului liber al omului în conexiunile sale »loyot«‘ [1 Regi 7:36. Vezi comentariul lui Rashi]). Cu alte cuvinte, scopul este unirea Creatorului cu creațiile, iar acesta este doar un joc și nu este legat de dorință sau nevoie.

Diferența dintre joc și dorință este că tot ceea ce se manifestă în dorință este necesar, iar dacă omul nu realizează ceea ce și-a dorit, are hisaron. Între timp, în joc, chiar dacă nu îl realizează, nu este considerat hisaron. După cum spune proverbul, «Nu contează că nu am realizat ceea ce credeam că voi realiza». Adică, nu contează cu adevărat, deoarece întreaga dorință pe care o avea pentru asta era doar un joc, nu una serioasă.

Și din cele spuse, rezultă că perfecțiunea absolută va veni atunci când toată munca sa va fi în calitatea dăruirii absolute și el nu va avea nicio dorință sau aspirație de a primi plăcere pentru munca sa. Și acesta este un nivel înalt, căci este o calitate prezentă în Creator. Și aceasta se numește «ziua Creatorului», căci ziua Creatorului se numește perfecțiune, așa cum este scris: «Să se întunece stelele dimineții; el va aștepta lumină și nu este» [Iov 3:9]. Unde lumina este considerată perfecțiune.

Și când o persoană atinge a doua natură – adică dorința de a dărui, pe care Creatorul i-o dă după prima natură, adică dorința de a primi – și acum primește dorința de a dărui, atunci persoana este capabilă să-L slujească perfect pe Creator. Și aceasta este considerată ziua Creatorului.

Prin urmare, cel căruia nu i s-a acordat încă o a doua natură, astfel încât să-L poată servi pe Creator în calitatea «de dragul dăruirii», speră să i se acorde această calitate, adică calitatea dăruirii. Cu alte cuvinte, atunci când s-a străduit deja și a făcut tot ce îi stă în putere pentru a merita această putere, se consideră că așteaptă Ziua Creatorului, adică este similar ca formă cu Creatorul. Și când sosește Ziua Creatorului, el este în mare bucurie, adică se bucură că a scăpat de puterea dorinței de a primi pentru sine, care l-a separat de Creator. Și acum se contopește cu Creatorul. Și acesta este considerat a fi chiar apogeul.

În același timp, cel care lucrează doar de dragul de a primi pentru sine este opusul. Adică, atâta timp cât crede că munca sa îi va aduce un fel de compensație, se bucură. Dar când vede că dorința de a primi nu va primi nicio compensație pentru munca sa, cade într-o stare de tristețe și lene. Și uneori ajunge la o stare de «pocăință pentru [faptele bune] trecute» [Tractatul Kiddushin, 40:2] și spune: «Cu această cunoaștere, nu am jurat» [Tractatul Nedarim, 22:2].

În acest caz, dimpotrivă – «ziua Creatorului», când atinge puterea dăruirii – dacă i se spune că acesta va fi venitul său pentru că se angajează acum în Tora și porunci, atunci va spune: «Acesta se numește întuneric pentru mine, nu zi». La urma urmei, această cunoaștere îl conduce la întuneric, așa cum s-a menționat mai sus.