219. Despre sacrificiul de sine

Slujirea trebuie îndeplinită cu venerație și iubire. Este de la sine înțeles că iubirea necesită sacrificiu de sine, deoarece acesta este un lucru natural. Când iubirea este puternică, ea cucerește cu adevărat întregul suflet, așa cum se spune: «Tare este ca moartea iubirea» [Cântarea Cântărilor, 8:6]. Totuși, principalul sacrificiu de sine [necesar] este calitatea venerației. Cu alte cuvinte, omul nu a experimentat încă gustul iubirii în slujire, iar slujirea sa este îndeplinită sub constrângere.

Și există o regulă conform căreia corpul nu simte nimic din ceea ce se întâmplă sub constrângere, deoarece este construit pentru corecție. Iar corecția constă în faptul că serviciul trebuie să fie, de asemenea, de calitatea iubirii. Și acesta este scopul suprem al fuziunii. După cum se spune: «Unde este muncă, acolo este Sitra Achra».

Și cea mai importantă slujire, care trebuie să se întâmple prin sacrificiu de sine, se îndeplinește în calitatea trepidației. Căci atunci întregul corp nu este dispus să-i accepte munca, adică nu simte nicio plăcere în această slujire și, pentru fiecare acțiune pe care o îndeplinește, corpul calculează că această slujire nu este perfectă. Așadar, ce trebuie să fie la locul ei pentru ca ea să funcționeze? Și apoi, pentru că acestei slujiri îi lipsesc atât realitatea, cât și plăcerea, depășirea ei are loc doar prin sacrificiu de sine. Cu alte cuvinte, odată cu această slujire, experimentează un gust amar, căci în fiecare acțiune pe care o îndeplinește, experimentează o suferință teribilă, căci corpul este obișnuit să nu muncească degeaba - trebuie să existe un beneficiu din aceste eforturi: fie pentru sine, fie pentru alții.

Dar în timpul katnutului, el nu simte niciun beneficiu pentru sine; adică, nu simte nicio plăcere din această slujire. De asemenea, el nu crede că va exista un beneficiu pentru alții, deoarece acest lucru nu este important pentru el. În acest caz, ce plăcere vor obține ceilalți din aceasta? Atunci [el experimentează] o suferință severă. Și în măsura în care lucrează, suferința crește. Până când suferința și efortul se acumulează într-o anumită măsură și până când Creatorul are milă de el și îi dă gustul de a-L sluji pe Creator, așa cum este scris: «Până când Duhul de sus nu va fi turnat peste noi» [Isaia 32:15].