86. Și au construit orașe jalnice

Am primit vești de la tatăl meu și profesor pe 31 ianuarie 1941 (data evreiască: 3 Șvat, 5701)

Scriptura spune: «Și au zidit cetăți jalnice pentru Faraon, Pitom și Ramses» [Șemot 1:11].

Și trebuie să ne întrebăm: dar nu înseamnă «Pitom și Ramses» că acestea sunt orașe frumoase? Și orașele nefericite ‘miskenot’ înseamnă că sunt sărace și lipsite de resurse. Și, de asemenea, din cuvântul pentru «pericol» ‘sakana’. Și trebuie să înțelegem și ce a întrebat strămoșul nostru Avraam: «Și a zis... cum voi ști că o voi moșteni [adică pământul lui Israel]?» [Bereshit, 15:8] Și ce i-a răspuns Creatorul? Se spune: «Și i-a zis lui Avram: «Să știi sigur că urmașii tăi vor fi străini într-o țară străină și îi vor sluji și îi vor asupri timp de patru sute de ani»» [Bereshit, 15:13].

E greu de înțeles într-un sens simplu: la urma urmei, esența întrebării era că dorea o garanție a moștenirii. Dar nu există nicio garanție în răspunsul pe care i l-a dat Creatorul - că urmașii tăi vor fi în exil. Totuși, se pare că acest răspuns l-a satisfăcut.

La urma urmei, vedem că Avraam, atunci când a avut o dispută cu Creatorul cu privire la locuitorii Sodomei, a avut o lungă ceartă cu Creatorul. Și de fiecare dată a spus: «Poate...» Dar aici, când Creatorul a spus că urmașii tăi vor fi în exil, el a acceptat deja acest lucru ca un răspuns satisfăcător. Și nu a început nicio ceartă și nici nu a spus: «Poate...» Mai degrabă, a acceptat-o ca o garanție a moștenirii pământului [lui Israel].

Și din aceasta trebuie să înțelegem acest răspuns. Și trebuie să înțelegem, de asemenea, ce explică Cartea Zohar cu privire la versetul «Dar Faraon i-a adus mai aproape» [Shemot 14:10]. Și explică faptul că i-a adus mai aproape de întoarcerea lor [la Creator]. Este posibil ca răul Faraon să vrea să-i aducă mai aproape de întoarcerea lor?

Și pentru a înțelege toate acestea, trebuie să înțelegem zicala înțelepților, care sună cam așa: «Așa cum a explicat R. Yehuda, în viitorul apropiat, Creatorul va aduce înclinația rea și o va ucide înaintea celor drepți și înaintea celor răi. Pentru cei drepți, pare ca un munte înalt, dar pentru cei răi, pare ca un fir de păr [subțire]. Primii plâng, iar cei din urmă plâng. Cei drepți plâng și spun: «Cum am putea depăși un munte atât de înalt?» Iar cei răi plâng și spun: «Cum am putea să nu depășim un fir de păr atât de [subțire]?»» [Tractatul Sukkah, 52:1]

Și toată această afirmație e ciudată.

1. Dacă El a ucis deja principiul malefic, unde mai sunt păcătoși?
2. De ce plâng cei drepți? Dimpotrivă, ar trebui să se bucure.
3. Cum sunt posibile două opinii în lume, când ambele au atins deja starea de adevăr? Această afirmație vorbește despre un «viitor apropiat», și atunci, cu siguranță, starea de adevăr va [sosi]? Cum este posibilă o astfel de diferență diametrală în lume: de la un fir de păr [fin] la un munte înalt?

Și el [adică Baal HaSulam] a explicat acest lucru prin ceea ce au spus înțelepții noștri (ibid.): «R. Asi a spus: «Înclinația rea este la început ca firul de păianjen și, la sfârșit, ca frânghiile unui car, așa cum se spune: «Vai de voi, care trageți păcatul cu frânghiile deșertăciunii și vinovăției ca pe frânghiile unui car» [Isaia, 5:18]» [Tractatul Sukkah, 52:1].

Trebuie să cunoaștem marea regulă - că lucrarea noastră, care ne este dată să se bazeze pe credința mai presus de cunoaștere, nu este cauzată de faptul că nu suntem vrednici de un nivel înalt și, prin urmare, totul ne este dat pentru a primi totul în credință, iar acest lucru ni se pare josnicie și minimalizare a valorii, iar omul așteaptă când putem scăpa de această povară, numită credință mai presus de cunoaștere.

Totuși, acesta este un nivel foarte vast și important, a cărui grandoare este nesfârșită. Și ceea ce ni se pare josnic este cauzat de dorința de a primi, care este conținută în noi. Și în dorința de a primi, trebuie să distingem între cap (rosh) și corp (guf), unde capul este numit cunoaștere, iar corpul este numit recepție. Prin urmare, tot ceea ce contrazice cunoașterea este considerat josnic și animalic.

Și din cele spuse mai sus, rezultă că Avraam, patriarhul, L-a întrebat pe Creator: «Cum voi ști că o voi moșteni?» Căci cum este posibil ca ei să poată lua asupra lor povara credinței? Este contrară cunoașterii. Și cine poate merge împotriva cunoașterii? Atunci cum va fi posibil ca ei să fie vrednici de lumina credinței, din moment ce toată perfecțiunea depinde numai de ea.

Și Creatorul i-a răspuns: «Să știi... că vor fi în exil.» Ceea ce înseamnă că El a pregătit o klipă, adică o înclinație rea, o persoană ticăloasă, iar acesta este Faraonul, regele Egiptului, unde literele cuvântului faraon ‘Par'o’ sunt aceleași litere ca în cuvântul «oref»‘partea din spate a gâtului’. După cum a spus Ari în «Porțile Intențiilor» despre Pesach [Ari, Porțile Intențiilor, p. 138], acel Faraon este calitatea părții din spate a gâtului, îngustarea mării ‘Metzer-yam’ [adică «Mitzraim», Egipt] și a extras binele suprem atunci când acesta coboară la cele inferioare - prin întrebarea sa, pe care o întreabă: «Cine este acest Creator, a cărui voce trebuie să o ascult?» [Shemot, 5:2] Și imediat, odată cu apariția acestei întrebări, ei se află deja în puterea klipot-ului, așa cum spune Rambam [Rambam, Legile idolatriei, cap. 2, legea 2.] despre versetul: «Nu vă întoarceți la idoli» [Vayikra, 19:4], cu această singură întoarcere, adică cu această singură întrebare, ei deja încalcă interdicția «nu vă întoarceți».

Și din moment ce Sitra Achra vrea să poată extrage cel mai înalt bine din sfințenie, ce face ea pentru a putea extrage cel mai înalt bine din sfințenie? Este așa cum ne spune Scriptura: «Dar Faraon i-a adus aproape» [Shemot, 14:10]. Și Cartea Zohar explică faptul că i-a adus mai aproape pentru a se întoarce [Zohar, Beshalach, pp. 65-67]. Și întreabă: «Cum se poate spune că Faraon i-a adus mai aproape pentru a se întoarce, când modul de acțiune al klipot este de a distanța omul de Creator?»

Și acest lucru ar trebui înțeles, așa cum este scris în Cartea Zohar: «Totuși, o înregistrare a păcatului este ascunsă în tine și este ca un șarpe care atacă, apoi își ascunde capul în corp» [Zohar, Introducere la Cartea Zohar, punctul 27]. Și în comentariul lui Sulam [se spune]: «Și acesta este similar... – pentru că în acest păcat, din moment ce este ascuns, este conținută puterea șarpelui, care îi mușcă pe cei care locuiesc în lume și aduce moartea lumii, iar când este plin de putere, este imposibil să scapi de el. Și acesta este ca un șarpe care mușcă o persoană și își ascunde imediat capul în corp, și apoi este imposibil să o ucizi» [Zohar, Introducere la Cartea Zohar, punctul 27].

Și în Zohar există un alt articol despre șarpele care își îndoaie capul și își lovește coada [Zohar, Bamidbar, Secțiunea 50]. Cu alte cuvinte, uneori permite unei persoane să ia asupra sa povara credinței, adică o calitate superioară cunoașterii. Aceasta se numește «a-și îndoi capul», dar a lovi cu coada. «Coada» poate fi înțeleasă ca „la capătul ei”. Adică, îndoirea capului a fost astfel încât, în final, să primească de dragul de a primi. Cu alte cuvinte, permisiunea sa anterioară de a-și asuma credința a fost astfel încât să poată prelua ulterior controlul asupra tuturor lucrurilor. La urma urmei, Klipa știe că nu există altă modalitate de a primi cel mai înalt bine decât prin sfințenie.

Și acesta este sensul expresiei «Faraonul l-a apropiat». După cum au explicat înțelepții, el a adus Israelul mai aproape de întoarcere. Și acest lucru a fost făcut intenționat, pentru ca mai târziu să poată lua totul de la ei pentru uzul său. Și de aceea Ari a scris că Faraonul a supt toată bunătatea care a coborât la cei inferiori - a supt-o prin proprietatea «oref» [partea din spate a gâtului] și din «gât», adică proprietatea Rosh Guf, și a luat totul în vasele sale receptoare.

Și acesta este sensul cuvintelor «și au zidit cetăți jalnice» [Șemot, 1:11] – adică așa a fost pentru Israel. Cu alte cuvinte, indiferent cât de mult au muncit în timpul exilului, faraonul a luat totul pentru el. Dar, fie cum ar fi, poporul lui Israel era sărac, ceea ce se numește «nenorocit» - caracteristica unui cerșetor.

Și poți explica și tu [cuvântul] «miskenot»‘nefericit’ din cuvântul «Pericol»Sakana‘, adică erau în mare pericol de a rămâne în această stare pentru tot restul vieții. Totuși, pentru faraon, lucrarea lui Israel era ’Pitom și Ramses«, adică orașe extrem de frumoase.

Conform acesteia, explicația ar fi: «Și au construit cetăți jalnice» - pentru Israel și pentru Faraon - Pitom și Ramses. La urma urmei, rezultatele muncii lui Israel au căzut în Klipot și ei nu au văzut nicio binecuvântare în munca lor. Dar când și-au intensificat munca în credință și în calitatea dăruirii, au văzut cu adevărat «fiți roditori și înmulțiți-vă». Dar în momentul în care au căzut în calitatea cunoașterii și a recepției, au căzut imediat sub puterea Klipah-ului Faraonului. Și apoi au ajuns la decizia absolută și finală că slujirea trebuie să fie în calitatea credinței mai presus de cunoaștere și în calitatea dăruirii.

Totuși, au văzut că le lipsea puterea de a scăpa de puterea lui Faraon. De aceea este scris: «Și copiii lui Israel gemeau din cauza robiei» [Exodul 2:23]. Căci se temeau că vor rămâne acolo, în exil, pentru totdeauna. Și apoi, «...strigătul lor s-a suit până la Domnul» și li s-a acordat eliberarea din exilul lor egiptean.

Se pare că, înainte ca ei să vadă starea în care se aflau sub controlul Klipot-urilor și să se teamă că vor rămâne acolo pentru totdeauna, nu era nevoie ca Creatorul să-i ajute cu vasele de recepție, decât dacă simțeau răul și lipsa inerente acesteia - că aceasta este tot ce împiedică atașamentul lor față de Creator. În caz contrar, o persoană prețuiește mai mult munca în calitatea cunoașterii și a recepției, în timp ce calitatea credinței este considerată josnică. Și preferă cunoașterea și recepția, deoarece mintea exterioară a unei persoane îi obligă să facă acest lucru.

Și astfel, exilul a fost pregătit pentru ei, astfel încât să simtă că nu fac niciun progres în apropierea de Creator și că toată munca lor cobora în Qlipa egipteană. Apoi au văzut că nu aveau de ales decât să accepte munca josniciei, adică calitatea credinței deasupra cunoașterii, și să lupte pentru calitatea dăruirii, altfel s-ar simți în strânsoarea Sitrei Achra.

Se pare că au acceptat credința pentru că au văzut că nu aveau altă cale de atac. Și astfel au fost de acord să lucreze în josnicie. Aceasta se numește «muncă condiționată». Pentru a evita să cadă în plasa Klipot-urilor, au acceptat această muncă. Dar dacă [condiția] este revocată, la fel este și dragostea pentru această muncă. Cu alte cuvinte, dacă înclinația rea este revocată - adică, dacă nu mai există nimeni care să le poată insufla ideea de a se întoarce spre idoli - dragostea pentru munca în josnicie va fi, de asemenea, revocată.

Și de aici înțelegem ce au spus înțelepții noștri: «Înclinația rea este la început ca firul de păianjen și, la sfârșit, ca frânghia de car» [Tractatul Sukkah, 52:1].

Se știe că există o calitate de «prin forță», «din greșeală» și «cu intenție răuvoitoare». Dorința de a primi, inerentă unei persoane, este o calitate de «prin forță», deoarece nu stă în puterea cuiva să o anuleze. Și, bineînțeles, acest lucru nu este considerat un păcat de ‘chet’, ci este considerat păcat ‘avon’. După cum este scris: «Vai de voi, care trageți păcatul cu frânghiile deșertăciunii» [Isaia 5:18]. Într-un astfel de caz, nu ar trebui să-l respingeți sau să-l urîți pentru că nu simțiți că va fi un păcat. Dar atunci, păcatul apare din aceasta, «ca frânghiile unui căruț». Și din această dorință de a primi, au fost create apoi Klipot-urile, care au o întreagă structură de ‘merkava’, așa cum este scris: «Creatorul a creat unul împotriva celuilalt». Și de acolo vine înclinația rea. Adică, totul [provine] din «părul fin» menționat anterior.

Și, din moment ce s-a deja revelat că acesta este un păcat, ei știu deja cum să se protejeze de acest «păr fin». Și atunci înțeleg că nu există alt sfat – dacă vor să intre în sfințenie – decât să accepte lucrarea josniciei, adică a credinței și a dăruirii de sine. Altfel, se văd sub puterea Qliphei Faraonului, Regele Egiptului.

Se pare că beneficiul exilului a fost că au simțit că dorința de a primi este un păcat. De aceea, vor decide că nu există altă soluție decât să încerce să atingă Kelim-urile dăruirii. De aceea, Creatorul i-a răspuns strămoșului nostru Avraam când a cerut garanții de moștenire a pământului: «Să știi cu siguranță că urmașii tăi vor fi străini... și vor fi asupriți» [Bereshit 15:13]. Căci prin exil, vor ajunge la revelația «părului fin», adică a păcatului. Și apoi vor ajunge să accepte adevărata muncă pentru a se distanța de acest păcat.

Și iată ce a spus Rabbi Yehuda despre viitorul apropiat, ce se va întâmpla: «El va nimici moartea pentru totdeauna» [Isaia 25:8], adică Creatorul va ucide înclinația rea și, bineînțeles, nu va rămâne nimic din ea decât un fir de păr subțire, care nu este deloc perceput ca un păcat (la urma urmei, un fir de păr subțire este ceva ce nu poate fi văzut cu ochiul liber). Dar totuși, rămân păcătoși și oameni drepți. Și atunci toată lumea vrea să se agațe de Creator. Și păcătoșii care nu își corectaseră încă acest «fir subțire» al lor în momentul în care exista înclinația rea, și atunci puteau simți că era un păcat.

În același timp, acum că înclinația rea rămâne doar în calitatea unui fir de păr subțire, ei nu au niciun motiv să-și schimbe vasele de primire cu cele de dăruire. După cum s-a menționat mai sus, un fir de păr subțire nu este simțit. Cu toate acestea, ei nu se pot contopi cu Creatorul, deoarece există o diferență de formă și «Eu și El nu putem locui în același loc» [Tractatul Sotah, 5:1]. Iar corecția lor constă în a fi praf sub picioarele celor drepți. Aceasta înseamnă că, din moment ce înclinația rea a fost abolită, rezultă că cei drepți nu au niciun motiv să lucreze în calitatea credinței mai presus de rațiune.

Deci, dacă nu au niciun motiv, cine îi obligă? Prin urmare, când văd că păcătoșii care au rămas cu un «păr subțire» nu au corectat acest «păr subțire» într-un moment în care înclinația rea era prezentă, când era de dorit ca ei să-l corecteze, căci atunci dorința de a primi se revela ca un păcat. Pe când acum nu este percepută ca un păcat, ci [este percepută] ca un fir subțire.

Prin urmare, dacă nu există nicio cauză, nu există loc de corecție acum. Dar, în același timp, nu există nicio posibilitate de contopire, deoarece diferențele de formă rămân. Și întreaga lor corecție constă în cei drepți care merg pe ele - adică atunci când văd că nu mai există nicio teamă de rețeaua Klipot, căci înclinația rea a fost deja ucisă.

În acest caz, de ce ar trebui să lucreze acum cu o credință superioară cunoașterii? Dar când văd că păcătoșii nu pot realiza acum fuziunea pentru că le lipsește în prezent cauza – adică principiul malefic – care să le facă păcatul vizibil, ei rămân totuși în afara ei, pentru că, în cele din urmă, diferențele de formă rămân.

Prin urmare, cei drepți, când văd acest lucru, înțeleg cât de bine a fost pentru ei că au avut un motiv să lucreze în calitatea de dăruire. Ei credeau că sunt angajați în dăruire doar din cauza înclinației lor rele, dar văd că păcatul pe care l-au văzut atunci a fost spre propriul lor bine. Această lucrare este cu adevărat esențială. Și ei îndeplinesc această lucrare nu de teama de a cădea sub puterea Klipot. Și văd o dovadă a acestui lucru în păcătoșii, care nu și-au corectat «părul subțire» și acum nu au niciun motiv, rămânând în afara lor înșiși, ceea ce înseamnă că în prezent nu sunt capabili să atingă uniunea cu Creatorul.

Se dovedește că cei drepți primesc puterea de a trece de la succes la succes datorită păcătoșilor. Și acesta este sensul faptului că păcătoșii devin praf sub picioarele celor drepți - adică cei drepți calcă peste cei care rămân în natura păcătoșilor. Astfel, «ceea ce s-a făcut mai înainte este revelat», adică această lucrare este importantă. Și nu într-un mod forțat, așa cum credeau anterior când aveau o înclinație rea. Acum văd că, chiar și fără o înclinație rea, merită să lucreze în natura dăruirii și a credinței.

Și faptul că «ei plâng, și aceștia plâng» [Sukkah 52:1] - se știe că plânsul este o calitate a katnutului, adică o calitate a lui Vak. Și există o separare între Gar și Vak. Căci Mochin de Vak strălucesc într-o stare a trecutului, adică primesc forță vitală și lumină din ceea ce li s-a întâmplat. În același timp, Mochin de Gar strălucesc în prezent datorită faptului că realizează unificarea Zivugului.

Și aceasta explică de ce cei drepți plâng și spun: «Cum am fi putut cuceri un munte atât de înalt?» – căci acum văd cum era înainte de uciderea înclinației rele, când puterea acesteia era foarte mare, în calitatea de «Creatorul i-a pus pe unii împotriva altora» [Kohelet 7:14]. Și li s-a arătat o mare milă de către Creator, care le-a dat puterea de a câștiga războiul împotriva înclinației rele. Și acum experimentează bucurie și exultare din cauza miracolului care li s-a întâmplat atunci, adică în trecut. Și aceasta se numește «mochin katnuta».

Și păcătoșii plâng pentru că acum nu au niciun sfat despre cum să se agațe de Creator, chiar dacă acum văd că este doar un «păr fin». Totuși, din moment ce înclinația rea este acum absentă, nu au niciun motiv să-și schimbe vasele de primire cu unele de dăruire. Ei văd doar că sunt exterioare și de aceea plâng.

Totuși, corecția lor constă în a deveni praf sub picioarele celor drepți. Adică, așa cum s-a menționat mai sus, pentru că cei drepți văd că, în ciuda absenței înclinației rele acum, păcătoșii totuși nu pot merita contopirea, apoi spun că au crezut că doar din cauza înclinației rele ar trebui să urmeze calea dăruirii. Dar ei văd că acesta este adevăratul Kli. Adică, chiar dacă nu ar exista nicio înclinație rea, această cale este totuși adevărul, căci calea credinței este o cale frumoasă.

Și din aceasta înțelegem de ce păcătoșii rămân după mortificarea înclinației rele - este pentru a fi praf «sub picioarele drepților». Căci dacă nu ar mai fi păcătoși, nu ar mai fi nimeni care să dezvăluie acest mare adevăr - că drumul credinței nu este determinat de iubirea dependentă de nicio condiție. Adică, trebuie să urmezi calea credinței nu din cauza înclinației rele, ci din cauza iubirii necondiționate. La urma urmei, înclinația rea nu mai există și totuși numai prin credință se poate atinge unirea cu Creatorul.

Altă dată, am auzit că nevoia noastră de credință provine din mândria noastră, motiv pentru care ne este greu să o acceptăm. Adică, în ciuda faptului că credința este o calitate înaltă și un nivel frumos, a cărei valoare, sens și perfecțiune a cărei măreție lumea de jos nu este capabilă să o înțeleagă – ceea ce se datorează doar mândriei care există în noi, adică dorinței de a primi – noi credem că este o calitate josnică și un act animalic. Și din acest motiv, suntem sortiți stării unei persoane nelegiuite.

Altă dată am auzit că vedem că atunci când nu suntem dispuși să acceptăm credința, cădem din starea noastră. Și iar și iar ne ridicăm și cădem până când decidem în inimile noastre că nu avem alt sfat decât să afirmăm credința. Și aceasta a fost pentru a accepta credința. Și acesta este sensul cuvintelor: «Și au zidit cetăți ticăloase (pentru Israel) pentru Faraon» [Exodul 1:11].