5. Lishma este trezirea de sus și de ce este necesară trezirea de jos

Cartea Shamati, Articolul 5

Cum să atingi calitatea de lishma (de dragul Creatorului) este dincolo de înțelegerea umană. Deoarece mintea umană este incapabilă să înțeleagă cum s-ar putea întâmpla un astfel de eveniment în lumea noastră. La urma urmei, tot ceea ce se întâmplă ne face să înțelegem că toată lucrarea din Tora, porunci și răsplata trebuie să fie pentru noi înșine, altfel nu putem face nicio mișcare. Prin urmare, lishma este o lumină de sus. Și numai cel care o simte poate înțelege. De aceea, se spune: «Încearcă și vezi cât de minunat este Creatorul».

Dacă da, atunci este necesar să înțelegem de ce o persoană trebuie să depună tot felul de eforturi și să urmeze tot felul de sfaturi în încercarea de a atinge Lishma. La urma urmei, niciun sfat nu va ajuta, iar dacă Creatorul nu îi dă o natură diferită, numită dorința de a dărui, atunci niciun efort nu va ajuta o persoană să atingă calitatea Lishma.

Răspunsul se află în ceea ce au spus înțelepții: «Nu depinde de tine să duci la bun sfârșit această lucrare, dar nici nu ești liber să o abandonezi.» Aceasta înseamnă că o persoană este obligată să depună efort maxim de jos în jos (itaruta deletata), ceea ce se numește rugăciune. Rugăciunea este termenul pentru o lipsă, fără de care împlinirea este imposibilă. Și atunci când o persoană are nevoie de calitatea lishmei, împlinirea vine la ea de sus, un răspuns la rugăciunea ei vine la ea de sus, ceea ce înseamnă că primește împlinirea dorită. Rezultă că munca unei persoane pentru a primi calitatea lishmei de la Creator este necesară doar pentru dobândirea lipsei și a Kli-ului - împlinirea nu depinde niciodată de o persoană, ci este un dar de la Creator.

Însă rugăciunea trebuie să fie completă, adică din adâncul inimii, atunci când o persoană este absolut sigură că nu există nimeni în lume care să o poată ajuta în afară de Creatorul Însuși. Dar cum poate o persoană să știe că nimeni în lume nu o poate ajuta în afară de Creatorul Însuși? O persoană poate dobândi această cunoaștere doar după ce a depus tot efortul de care este capabilă și s-a convins că nimic nu o poate ajuta. Prin urmare, o persoană este obligată să îndeplinească fiecare acțiune posibilă pentru a atinge calitatea predării față de Creator. Numai atunci va fi capabilă să se roage pentru ajutor din adâncul inimii sale - și atunci Creatorul îi aude rugăciunea.

Însă atunci când o persoană se străduiește să atingă calitatea dăruirii, trebuie să se străduiască să lucreze în întregime pentru dăruire și să nu primească nimic pentru sine. Abia atunci descoperă că nu are nicio dorință în interiorul său care ar fi propice dăruirii. Din aceasta, ajunge la concluzia finală că nu are de ales decât să-l implore pe Creator să-l ajute, astfel încât dorințele sale să se supună complet Creatorului, fără nicio condiție. Căci vede că este neputincios să-și convingă corpul să se anuleze. Rezultă că, atunci când o persoană descoperă că nu are nicio speranță ca dorințele sale să consimtă în mod voluntar la dăruire de dragul Creatorului, numai atunci rugăciunea sa poate veni din adâncul inimii sale - și numai atunci este acceptată de Creator.

Este important să înțelegem că, prin dobândirea calității de dăruire, o persoană își mortifică egoismul. La urma urmei, egoismul este dorința de a se bucura, iar dorința dobândită de a dărui anihilează dorința de a primi, fără a-i lăsa loc de acțiune. Aceasta înseamnă mortificarea egoismului, deoarece îi anulează utilizarea. Iar egoismul neutilizat este definit ca fiind mort.

Și dacă o persoană își dă seama care ar putea fi cel mai important lucru în această viață, pentru ce ar merita să muncească, atunci va descoperi că nu este atât de dificil să se supună Creatorului, din două motive:

1. În orice caz, fie că vrea, fie că nu vrea, este obligat să depună un efort în lumea aceasta. Și ce îi rămâne în cele din urmă din toate aceste eforturi?
2. Pe când cineva care lucrează de dragul de a dărui obține o mare plăcere chiar și în timp ce lucrează.

Se poate cita un exemplu dat de un mare cabalist din Dubna pentru a explica sintagma: «Nu pe Mine M-ai chemat, Iacov, căci de Mine te-ai săturat, Israel». El a spus că seamănă cu parabola bogatului care, coborând dintr-un tren cu o valiză mică, o așază acolo unde toți pasagerii își pun bagajele. Hamalii iau apoi bagajele și le duc la un han unde stau negustori bogați. Hamalul s-a gândit că pasagerul va lua cu siguranță valiza mică cu el și că nu va fi nevoie de un hamal pentru asta, așa că a luat pachetul mare. Bogatul a vrut să-i plătească suma mică cu care era obișnuit. Hamalul a refuzat, spunând: «Am adus un pachet uriaș la depozitul hanului și sunt foarte obosit. Abia am reușit să-ți duc povara - și vrei să-mi dai o taxă atât de mică pentru el?»

Morala este că, dacă cineva vine și spune că a depus mult efort în munca spirituală, Creatorul răspunde: «Nu M-ai chemat, Iacove!». Cu alte cuvinte: «Nu ți-ai luat povara mea! Acea povară aparține altcuiva. Dacă spui că ai fost forțat să depui mult efort în munca spirituală, atunci cu siguranță ai lucrat pentru altcineva. Așa că du-te la el pentru plata ta», «Căci te-ai săturat de Mine, Israele».

Cei care lucrează pentru Creator nu trebuie să depună niciun efort; dimpotrivă, experimentează plăcere și inspirație. Între timp, cei care lucrează în alte scopuri nu se pot adresa Creatorului cu întrebări legate de motivul pentru care Creatorul nu îi inspiră în munca lor. La urma urmei, ei nu lucrează pentru Creator, așa că de ce ar trebui Creatorul să-i plătească pentru munca lor? Cu alte cuvinte, o persoană se poate plânge doar celor pentru care lucrează, astfel încât să se poată umple de plăcere și vitalitate.

Și, întrucât munca într-o stare de lo lishma poate fi îndreptată spre multe scopuri diferite, o persoană poate cere ca scopul pentru care a muncit să-i ofere o recompensă - adică plăcere și vitalitate. Și cu privire la aceasta, se spune: «Ca ei să fie cei care i-au făcut și toți cei care se încred în ei!» (Psalmul 115).

Dar vedem că, chiar și atunci când o persoană întreprinde o muncă de dragul Creatorului fără alte intenții, ea tot nu simte nicio inspirație care să o oblige să o întreprindă de dragul Creatorului. El acceptă această povară doar prin credință mai presus de cunoaștere, adică prin forță, împotriva voinței sale. Și atunci apare întrebarea: «De ce simte o persoană o asemenea greutate și rezistență în această muncă, încât corpul său dorește constant să fie eliberat de ea, nesimțind nicio inspirație din partea ei?» Și dacă o persoană lucrează în smerenie, chiar și atunci când nu are alt scop decât să muncească de dragul dăruirii, atunci de ce Creatorul nu-i permite să experimenteze gustul și inspirația în munca sa?

Ideea este că ascunderea plăcerilor este un mare ajutor, fără de care ar fi imposibil pentru o persoană să se perfecționeze. La urma urmei, dacă, la hotărârea de a începe o muncă spirituală, o persoană ar începe imediat să simtă lumina plăcerii spirituale, toate dorințele sale egoiste ar fi, de asemenea, în acord cu această muncă; adică, persoana ar fi de acord cu ea pentru că primește plăcere și inspirație.

Dacă ar fi așa, atunci nu ar exista nicio modalitate pentru o persoană de a atinge calitatea dăruirii (lishma), deoarece ar fi forțată să lucreze pentru propriul egoism, deoarece ar experimenta o plăcere în munca spirituală de multe ori mai mare decât în orice căutare pământească. Prin urmare, ar fi condamnată să fie pentru totdeauna împotmolită în munca egoistă (lo lishma), primind constant satisfacție din eforturile sale. Și dacă o persoană primește satisfacție, este incapabilă să schimbe nimic, deoarece este incapabilă să muncească fără recompensă. Prin urmare, dacă o persoană ar găsi satisfacție în munca egoistă, ar fi obligată să rămână în ea pentru totdeauna.

Este ca atunci când oamenii urmăresc un hoț, iar acesta aleargă înainte, strigând: «Oprește-te, hoțule!». Este imposibil să se determine cine este adevăratul hoț, astfel încât să-l poată prinde și să returneze bunurile furate proprietarului. Dar dacă hoțul, adică egoismul, nu experimentează plăcere în munca noastră de a ne asuma calitatea dăruirii, atunci când o persoană lucrează cu credință mai presus de rațiune și se forțează, egoismul său se obișnuiește cu această muncă împotriva dorinței egoiste de plăcere și apare în interiorul ei oportunitatea de a trece la un tip de muncă în care scopul său devine a fi pe placul Creatorului, deoarece cerința fundamentală a unei persoane este ca prin eforturile sale să realizeze unificarea cu Creatorul, adică să realizeze o convergență a calităților și toate acțiunile sale să fie, de asemenea, îndreptate spre dăruire.

Despre această stare se spune: «Atunci te vei desfăta în Creator!», unde «atunci» înseamnă că, la începutul muncii, o persoană nu poate experimenta nicio plăcere; dimpotrivă, toată munca sa este realizată prin efort, contrar dorințelor corpului. Dar după ce cineva s-a antrenat să muncească de dragul de a dărui, fără nicio considerație pentru recompensă, și crede în schimb că eforturile sale aduc încântare Creatorului, atunci apare în interiorul său un sentiment al Creatorului. Trebuie să creadă că Creatorul acceptă toate eforturile sale, indiferent de modul în care le evaluează. Creatorul se uită doar la intențiile cuiva, iar acest lucru aduce încântare Creatorului, drept urmare i se acordă cele mai înalte plăceri.

Prin urmare, chiar și la începutul muncii sale, o persoană ar trebui să experimenteze plăcere, deoarece lucrează pentru Creator. Căci eforturile depuse prin forță pregătesc o persoană pentru o adevărată muncă spirituală pentru Creator. Și o persoană are oportunitatea de a se bucura de eforturile sale pentru Creator chiar și în perioada de ascundere.