241. Chemați-L când este aproape

«Chemați-L cât este aproape» [Isaia 55:6]. Trebuie să înțelegem ce înseamnă «când este aproape», căci «pământul este plin de slava Lui» [Isaia 6:3] și rezultă că El este întotdeauna aproape. În acest caz, ce înseamnă «când este»? Rezultă că există un timp când El nu este aproape.

Ideea este că stările sunt întotdeauna considerate relative la persoana care le înțelege și le experimentează. La urma urmei, dacă o persoană nu simte apropierea Creatorului de ea, nimic nu va ieși din asta - totul este măsurat conform propriei percepții. Căci se poate întâmpla ca o persoană să simtă o lume plină de toate lucrurile bune, în timp ce o alta, care nu simte bunătatea lumii, să nu poată spune că există o lume bună și să vorbească conform propriei percepții - că este o lume plină de suferință.

Și profetul avertizează despre aceasta: «Chemați-L cât timp este aproape». Adică, spune el, «Să știți aceasta: chemarea voastră către Creator provine din apropierea Lui – adică, acum aveți oportunitatea: dacă sunteți atenți, veți simți că Creatorul este aproape de voi. Și acesta este un semn al apropierii Creatorului». Iar o dovadă în acest sens este că trebuie să știm că omul, prin natura sa, este incapabil să se contopească cu Creatorul, căci acest lucru contrazice natura sa. De la creație, omul are doar dorința de a primi, în timp ce contopirea este doar dăruire. Totuși, din moment ce Creatorul cheamă omul, ca urmare, se formează în el o a doua natură, adică el dorește să-și anuleze propria natură și să se agațe de Creator.

Prin urmare, o persoană trebuie să știe că recitarea cuvintelor Torei și a rugăciunilor sale se datorează exclusiv Creatorului și nici nu ar trebui să se gândească să spună că este «puterea sa și tăria mâinii sale», căci aceasta este exact opusul puterii sale. Este ca un om pierdut într-o pădure densă și nu vede nicio cale de ieșire pentru a ajunge într-o zonă populată. Apoi disperă și nu se gândește să se întoarcă acasă. Dar când vede pe cineva de departe sau aude vocea cuiva, o dorință și o dorință de a se întoarce la sursa sa se trezesc imediat în el. Și începe să strige și să implore pe cineva să vină să-l salveze. În mod similar, cel care s-a abătut de la calea cea bună și a ajuns într-un loc rău și s-a obișnuit să trăiască printre animale de pradă - din cauza dorinței sale de a primi, gândul de a se întoarce într-un loc locuit de cunoașterea [lit.: opinie chibzuită] a sfințeniei nu-i va veni niciodată prin minte. Dar când aude o voce care îl cheamă, se trezește să se întoarcă [la Creator]. Și aceasta este vocea Creatorului, nu a lui. Dar dacă nu și-a încheiat încă lucrarea pe calea corectării, nu poate simți și crede că aceasta a fost vocea Creatorului și crede că este «puterea și tăria mâinii sale». Iar profetul avertizează asupra acestui lucru: omul trebuie să-și depășească propriile opinii și gânduri și să creadă cu credință deplină că aceasta este vocea Creatorului.

Și astfel, când Creatorul dorește să-l conducă afară din desișul pădurii, El îi arată o lumină de departe, iar persoana își adună și mobilizează restul puterilor sale pentru a urma calea pe care vede lumina, pentru a o ajunge. Dar dacă nu leagă această lumină cu Creatorul și nu spune că Creatorul îl cheamă, lumina se îndepărtează de el și el rămâne din nou în picioare în pădure. Se pare că, în loc să-și poată deschide acum întreaga inimă Creatorului - astfel încât El să vină și să-l salveze din locul său rău, adică din dorința de a primi, și să-l conducă într-un loc locuit de cunoaștere, numit locul oamenilor (literal, «fiii lui Adam»), așa cum este scris: «Voi deveni ca ‘edama’ Celui Preaînalt» [Isaia 14:14], adică în calitatea dorinței de a dărui, care se numește fuziune - el nu a profitat de această oportunitate și a rămas din nou ca înainte.