34. Avantajul pământului constă în orice

Auzit în 1942 (data ebraică: Tevet, 5702)

Se știe că nimic nu este revelat în adevărata sa formă și [revelația este posibilă] doar în două opuse, «ca avantajul luminii din întuneric» [Kohelet, 2:13].

Aceasta înseamnă că fiecare fenomen indică un altul și tocmai din două contrarii poate fi înțeleasă adevărata realitate a conceptului opus. Prin urmare, este imposibil să înțelegi un fenomen cu o claritate absolută dacă nu are un fenomen paralel.

De exemplu, este imposibil să evaluezi și să spui că un anumit fenomen este bun dacă nu există un fenomen opus care să indice că este rău. În mod similar: amarul și dulcele, ura și iubirea, foamea și sațietatea, setea și potolirea setei, separarea și fuziunea. Rezultă că este imposibil să atingi iubirea pentru fuziune înainte de a fi atins ura pentru separare.

Iar sfatul despre cum să atingi nivelul de ură față de separare este că trebuie mai întâi să înțelegi ce este separarea în general - cu alte cuvinte, de ce ești separat. Apoi poți spune că vrei să corectezi această separare.

Adică, o persoană trebuie să recunoască de cine și de ce s-a separat. Apoi poate încerca să corecteze acest lucru. Și se va uni cu cel de care s-a separat. Cu alte cuvinte, dacă înțelege ce va câștiga unindu-se cu acel cineva, atunci poate evalua și recunoaște care va fi pierderea dacă va rămâne separată.

Câștigul și pierderea se măsoară prin plăcere și durere. Cu alte cuvinte, o persoană se distanțează de și urăște ceea ce îi aduce suferință. Iar gradul de distanță depinde de gradul de suferință experimentată, căci este în natura umană să fugă de suferință. Prin urmare, una depinde de cealaltă. Cu alte cuvinte, magnitudinea suferinței determină gradul în care o persoană se străduiește și efectuează diverse acțiuni pentru a se distanța de ea. Adică, suferința evocă ură față de ceea ce aduce suferință și, în această măsură, el se distanțează.

Și din cele spuse, rezultă că o persoană trebuie să știe ce este similaritatea în formă pentru a ști ce trebuie să facă pentru a realiza fuziunea numită similaritate în formă. Și prin aceasta, va ajunge să știe ce sunt diferența în formă și separarea.

După cum știm din cărți și de la înțelepți, Creatorul este bun și face bine, ceea ce înseamnă că guvernarea Sa este revelată celor inferiori ca fiind bună și face bine. Și de aceea suntem obligați să credem.

Prin urmare, atunci când o persoană privește căile de Guvernare a lumii și începe să vadă în sine sau în alții cum experimentează suferința din cauza Guvernării, și nu plăcerea, așa cum se cuvine numelui Creatorului, adică Binelui și Făcătorului de Bine, îi este dificil, în această stare, să spună că cea mai înaltă guvernare este realizată prin proprietatea de «a fi bun, a face bine și a le da tuturor binele».

Totuși, trebuie știut că într-o astfel de stare, atunci când nu pot spune că Creatorul dăruiește doar binele, sunt numiți păcătoși ‘rasha’. Căci faptul că simt suferință îi face să dea vina pe ‘marshia’ Creatorului lor. Și numai atunci când văd că Creatorul le dă plăcere, îl justifică pe Creator. După cum au spus înțelepții noștri: «Cine este o persoană dreaptă? Cel care își justifică Creatorul», adică cel care spune că Creatorul guvernează lumea prin dreptate.

Și astfel se dovedește că atunci când o persoană experimentează suferința, se îndepărtează de Creator, deoarece, prin natura sa, începe să-l urască pe cel care îi provoacă suferință. Se dovedește că, din această cauză, în loc să-L iubească pe Creator, acum, e înfricoșător să ne gândim, este exact opusul: pentru că ajung, e înfricoșător să spunem, să-L urască pe Creator.

Și ce trebuie să facă o persoană pentru a atinge iubirea pentru Creator? Pentru aceasta, ni se oferă mijloacele speciale ale ‘segulah’ - implicarea în Tora și porunci, căci «lumina din ea se întoarce la sursă» [Midrash Rabbah, Eicha, Introducere, p. 2]. Adică, există o lumină acolo care permite unei persoane să simtă pericolul separării. Și treptat, pe măsură ce o persoană pornește să atingă lumina Torei, se dezvoltă în ea o măsură de ură față de separare; adică, începe să simtă cauza care îi conduce pe ei și sufletele lor la separare și distanțare de Creator.

Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să creadă că controlul Creatorului este exercitat prin calitatea «bunătății și a înfăptuirii binelui». Totuși, din moment ce o persoană este cufundată în iubirea egoistă, ceea ce o conduce la o diferență de formă – la urma urmei, a fost făcută o corecție, numită «de dragul dăruirii», care se numește «similaritate în formă», deoarece numai în acest fel se poate primi această bunătate și plăcere –, astfel încât să nu poată primi bine și plăcere, pe care Creatorul dorește să le dea [pentru sine] - aceasta îl conduce la dobândirea urii față de separare.

Apoi are ocazia să evalueze magnitudinea beneficiului similarității în formă. Și apoi începe să tindă spre calitatea fuziunii. Se dovedește că orice formă indică o a doua formă [adică inversă]. Rezultă că toate căderile pe care o persoană le experimentează atunci când ajunge la separare îi oferă oportunitatea de a distinge două contrarii.

Cu alte cuvinte, din căderi, o persoană trebuie să înțeleagă beneficiul ascensiunilor. Altfel, o persoană nu ar putea aprecia importanța faptului de a fi atrasă mai aproape de sus și de a primi ascensiuni. Și nu ar avea capacitatea de a înțelege semnificația pe care ar putea-o înțelege.

Este ca și cum unei persoane i se dă mâncare, dar nu a experimentat niciodată gustul foamei. Se pare că căderile, care sunt momente de separare, o conduc la importanța fuziunii, care este conținută în ascensiuni. Iar ascensiunile o conduc la ura căderilor, care o conduc la separare.

Cu alte cuvinte, el nu poate aprecia magnitudinea răului conținut în căderi. Adică, ceea ce spune o persoană, este înfricoșător să te gândești la el, este prost conceput despre Administrație și nici măcar nu simte pe cine calomniază, așa că știe că trebuie să se pocăiască pentru un păcat atât de grav - încât, în mod terifiant, îl calomniază pe Creator, așa cum s-a spus mai sus.

Și din cele spuse rezultă că tocmai atunci când are două forme este capabil să discearnă distanța care există între cele două opuse, așa cum se spune mai sus: «Precum avantajul luminii față de întuneric» [Kohelet, 2:13]. Căci numai atunci poate aprecia și respecta fuziunea, prin care se poate atinge binele și plăcerea conținute. în proiectarea creației, care constă în dorința Creatorului de a fi pe placul creațiilor Sale.

Și tot ceea ce vedem cu ochii noștri este doar ceea ce Creatorul vrea să înțelegem în forma în care înțelegem, deoarece aceasta este calea care ne permite să atingem perfecțiunea scopului.

Totuși, atingerea uniunii cu Creatorul nu este atât de simplă, deoarece este nevoie de mult efort și perseverență până când suntem considerați demni să atingem și să experimentăm bunătatea și plăcerea. Până atunci, o persoană trebuie să justifice guvernarea Creatorului și să creadă, dincolo de orice cunoaștere, că Creatorul tratează creațiile Sale ca fiind blânde și bune și să spună: «Au ochi, dar nu văd» [Psalmul 115:5].

Și așa cum au spus înțelepții noștri: «Havakuk a venit și a redus toate [principiile] la unul singur, așa cum este spus:«Cel drept va trăi prin credința sa»[Havakuk, 2:4]» [Tractatul Makot, 24:1]. Ceea ce înseamnă că o persoană nu trebuie să se preocupe de detalii, ci ar trebui să-și concentreze toată munca asupra unui singur punct, adică asupra în general, care constă în credința în Creator. Și el trebuie să se roage pentru aceasta. Cu alte cuvinte, trebuie să se roage ca Creatorul să-l ajute și atunci va putea lucra în calitatea credinței mai presus de cunoaștere.

Și există o calitate specială în credință, datorită căreia o persoană începe să urască dezbinarea și, prin urmare, se crede că credința provoacă indirect în ea ură față de dezbinare.

Și vedem că există o mare diferență între prin credință и viziune și cunoaștere.

La urma urmei, ceea ce poate fi văzut și cunoscut — dacă rațiunea îl obligă [să creadă] că merită să facă acel lucru și odată ce a decis acest lucru, această decizie este deja suficientă pentru el [să acționeze] așa cum a decis. Cu alte cuvinte, așa cum și în ce formă a decis, așa acționează el în practică. La urma urmei, rațiunea îl însoțește în fiecare acțiune, astfel încât să nu încalce ceea ce i-a spus rațiunea. Și îi permite să înțeleagă sută la sută, în măsura în care rațiunea l-a condus la decizia pe care a luat-o.

În același timp, calitatea credinței este un acord potențial; adică, ea învinge rațiunea și declară că merită într-adevăr să lucrezi, așa cum obligă credința, mai presus de cunoaștere. Prin urmare, credința mai presus de cunoaștere ajută doar în timpul acțiunii, adică atunci când cineva crede. Căci numai atunci este gata cineva să investească energia pentru a lucra mai presus de cunoaștere. În același timp, atunci când cineva abandonează credința chiar și pentru o clipă, adică atunci când credința slăbește pentru o clipă, Tora și lucrarea încetează imediat pentru el, iar faptul că anterior acceptase jugul credinței mai presus de cunoaștere nu-i este de niciun ajutor.

În același timp, odată ce a ajuns la concluzia că ceva îi este dăunător și îi pune viața în pericol, nu mai trebuie să se întoarcă constant la rațiune și să explice de ce este periculos. Dar odată ce a înțeles pe deplin și a înțeles cu mintea că trebuie să se angajeze exact în acele lucruri pe care rațiunea i le spune că sunt bune sau rele, el deja acționează în baza acelei decizii.

Vedem diferența dintre ceea ce obligă rațiunea și ceea ce obligă numai credința. Și de ce, în orice lucru bazat pe credință, trebuie să ne amintim întotdeauna forma credinței, altfel vom cădea de la nivelul nostru și vom ajunge într-o stare potrivită unui păcătos? Și astfel de stări pot apărea chiar și într-o singură zi, când cineva va cădea de la nivelul său de mai multe ori într-o singură zi, căci este imposibil ca credința cuiva, care transcende cunoașterea, să nu fie întreruptă, nici măcar pentru o clipă, în cursul unei zile.

Și trebuie știut că motivul pentru care uităm credința este că credința, superioară cunoașterii și rațiunii, contrazice toate dorințele trupului. Și întrucât dorințele trupului izvorăsc din natura sa inerentă, numită dorința de a primi, atât în minte, cât și în inimă, trupul îl trage întotdeauna spre natura sa. Și numai atunci când se contopește cu credința, credința are puterea de a-l îndepărta de dorințele trupului, astfel încât să treacă dincolo de cunoaștere, adică împotriva rațiunii trupului.

Prin urmare, până când unei persoane nu i s-au acordat Kelim-urile dăruirii, care se numește fuziune, credința nu poate fi constantă. Și când credința nu reușește să strălucească asupra lui, el vede cât de joasă, de neegalat, este starea sa. Toate acestea se manifestă în el din cauza unei diferențe de formă, așa cum s-a menționat mai sus, și aceasta este dorința de a primi pentru sine. Și această separare provoacă toată suferința care distruge toate edificiile sale și toate eforturile pe care le-a investit în munca sa.

Și vede că atunci când își pierde credința, se află într-o stare mai rea decât atunci când a pornit pe calea dăruirii. Acest lucru îl conduce la dezvoltarea unei urii față de separare, căci începe imediat să simtă suferința, atât în viața personală, cât și în întreaga lume. Și îi este greu să justifice gestionarea creației de către Creator - că aceasta este inerentă calității de «bine și făcător de bine». Apoi simte că întreaga lume s-a întunecat pentru el și că nu are nicio sursă de bucurie.

Prin urmare, ori de câte ori începe să corecteze defectul de a calomnia guvernarea [supremă], el dezvoltă o ură față de separare. Și prin ura pe care o simte față de separare, ajunge să iubească fuziunea. Cu alte cuvinte, gradul în care experimentează suferința în timpul separării este gradul în care se apropie de fuziunea cu Creatorul. După cum s-a menționat mai sus, în măsura în care simte întunericul ca fiind rău, în aceeași măsură ajunge la sentimentul fuziunii ca fiind bine. Și știe cum să aprecieze acest lucru; atunci când realizează temporar o oarecare fuziune, știe cum să o respecte.

Și din cele spuse, putem înțelege că toată suferința care există în lume este doar o pregătire pentru suferința reală. Și omul trebuie să ajungă la această suferință, altfel nu va putea atinge nimic spiritual, căci «nu există lumină fără un Kli». Și referitor la această suferință, la această suferință reală, se spune că el acuză Administrația, adică o calomniază. Și pentru asta se roagă el, ca să nu calomnieze Administrația.

Și Creatorul acceptă aceste suferințe, ceea ce se numește Creatorul ascultând rugăciunea tuturor buzelor. Iar motivul pentru care Creatorul aude [rugăciunea] pentru aceste suferințe este că o persoană nu cere ajutor pentru vasele sale primitoare, căci s-ar putea spune că, dacă Creatorul i-ar da ceea ce cere, acest lucru l-ar duce la a fi și mai departe de Creator datorită diferenței de formă pe care ar primi-o ca rezultat.

Ci exact opusul: el cere credință, pentru ca Creatorul să-i dea puterea de a birui, pentru a putea fi demn de asemănare în formă, pentru că vede că nu are credință constantă în aceasta, adică atunci când credința nu strălucește pentru el, cade în îndoieli în Management și ajunge într-o stare numită «păcătos» ‘rasha’, așa cum s-a menționat mai sus, deoarece dă vina pe ‘marshia’ Creatorului său.

Se pare că tot ceea ce suferă provine din calomnia sa la adresa guvernării superioare. Deci, ce îl doare? În schimb, omul ar trebui să-L laude pe Creator și să spună: «Binecuvântat este Creatorul nostru, Care ne-a creat spre slava Lui!» - adică, că creația respectă Creatorul. Dar el vede că lumea nu este guvernată spre slava Creatorului, pentru că toată lumea are nemulțumiri și cere ca guvernarea să fie clarificată: că Creatorul guvernează lumea ca fiind bună și face binele. Dar, din moment ce acest lucru nu este revelat, [oamenii] spun că această guvernare nu este spre slava Creatorului. Și acest lucru îl doare.

Se pare că, din cauza suferinței pe care o simte, omul este obligat, e înfricoșător să ne gândim, să calomnieze. Se pare că ceea ce cere Creatorului – să-i acorde tăria credinței, astfel încât să fie considerat vrednic de calitatea de «bine și de a face bine» – nu este pentru că dorește să primească binele pentru propria sa plăcere, ci pentru că [nu vrea] să calomnieze, e înfricoșător să spunem. Și asta îl doare.

Cu alte cuvinte, el, la rândul său, vrea să creadă mai presus de cunoaștere că Creatorul guvernează lumea în calitatea de «bine și a face bine» și vrea ca credința sa să fie suficientă pentru un sentiment complet, ca și cum acesta ar fi în interiorul cunoașterii.

Prin urmare, atunci când se angajează în Tora și porunci, el dorește să atragă lumina Creatorului, nu căutând propria plăcere, dar nu poate suporta faptul că nu poate justifica guvernarea Creatorului - că aceasta are loc în calitatea de «bine și a face bine». Și acest lucru îi provoacă suferință, deoarece profanează numele Creatorului., al cărui nume este «bun și făcător de bine», dar corpul său susține contrariul. Și aici rezidă toată suferința sa, pentru că, din cauza faptului că se află în separare, nu poate justifica guvernarea Creatorului. Și aceasta se numește starea de separare, care este urâtă de el.

Și când experimentează aceste suferințe, Creatorul îi aude rugăciunea și îl atrage mai aproape de El, iar el este considerat demn de unire, deoarece suferința pe care o simte din cauza separării îl face să fie considerat demn de unire. Și apoi se spune: «Așa cum lumina izbucnește din întuneric» [Kohelet, 2:13].

Și de aceea se spune: «Avantajul țării stă în orice lucru» [Kohelet, 5:8]. «"Pământ"» - aceasta este o creație.«În tot»- adică, datorită acestui avantaj, când vedem diferența dintre starea de separare și starea de fuziune, datorită lui suntem onorați să fim contopiți” deloc"«, căci Creatorul este numit rădăcina total.