52. Păcatul nu stinge porunca

Auzit la 14 mai 1943 (data ebraică: sâmbătă ajunul, 9 Iyar, 5703)

«Păcatul nu stinge porunca, nici porunca nu stinge păcatul.» Lucrarea [spirituală] constă în urmarea căii binelui. Totuși, răul inerent omului îl împiedică să urmeze calea binelui. Dar trebuie să știm că omul nu trebuie să eradicheze răul, căci acest lucru este imposibil. Mai degrabă, trebuie doar să urîm răul, așa cum este scris: «Cei ce iubesc pe Creator, urâți răul» [Psalmul 97:10]. Cu alte cuvinte, este nevoie doar de ură, deoarece este în natura urii să despartă ceea ce este unit.

Și, prin urmare, răul nu are o existență independentă. Existența sa depinde de iubirea răului sau de ura față de acesta. Cu alte cuvinte, dacă cineva iubește răul, intră în domeniul său, iar dacă urăște răul, îi transcende granițele, iar răul său nu are nicio putere asupra omului. Se pare că lucrarea principală nu constă în esența răului în sine, ci în gradul de iubire și ură. Și, prin urmare, păcatul duce la păcat.

Și cineva s-ar putea întreba: de ce este supus unei astfel de pedepse? La urma urmei, atunci când o persoană cade în dizgrație, ar trebui ajutată să se ridice. Dar aici vedem că adaugă obstacole pentru a o face să cadă și mai jos decât a căzut inițial.

Totuși, pentru ca omul să simtă ură față de rău, i se dă și mai mult rău, astfel încât să simtă cât de mult îl îndepărtează acest păcat de lucrarea Creatorului. Și, deși s-a pocăit de primul păcat, tot îi lipsea măsura [suficientă] de pocăință care i-ar da ură față de rău. Prin urmare, păcatul duce la păcat. Și de fiecare dată se pocăiește. Și fiecare pocăință îi dă cu siguranță ură față de rău. Până când măsura urii sale față de rău este deplină. Și atunci se desparte de rău, așa cum s-a spus mai sus, căci ura duce la separare.

Rezultă că, dacă o persoană dezvăluie măsura urii care duce la dezbinare, nu are nevoie de corecția «păcatul duce la păcat». Și, bineînțeles, câștigă timp. Și în timpul pe care l-a câștigat, intră în iubirea față de Creator. De aceea, se spune: «Cei ce iubiți pe Creator, urâți răul» [Psalmul 97:10]. Adică, noi urâm doar răul, dar răul însuși rămâne la locul lui. Și doar ura față de rău ne este necesară.

Și aceasta vine de la: «Și l-ai făcut [adică pe om] puțin mai prejos decât Cel Atotputernic» [Psalmul 8:6]. Și acesta este sensul a ceea ce a spus șarpele: «Și vei fi ca Cel Atotputernic, cunoscând binele și răul» [Bereshit 3:5]. Aceasta înseamnă că omul depune un efort și vrea să înțeleagă, asemenea Creatorului, toate căile guvernării supreme. Și de aceea: «Patima omului îl smerește» [Proverbe 29:23. Aroganța omului îl smerește]. Adică, pentru că vrea să înțeleagă totul cu mintea exterioară, iar dacă nu înțelege acest lucru, rămâne într-o stare de josnicie.

Și adevărul este că, dacă o persoană s-a trezit să cunoască ceva, este un semn că trebuie să știe acel lucru. Dar când își transcende cunoștințele – ceea ce vrea să înțeleagă – și acceptă totul cu credință, mai presus de cunoaștere, aceasta se numește «josnicie, mai mare decât care nu există natură umană». Se pare că, în măsura în care cere să știe mai mult și acceptă acest lucru cu credință, mai presus de cunoaștere, se pare că se află într-o stare de josnicie și mai mare.

Și de aici înțelegem ce au explicat înțelepții noștri despre versetul: «Și acest om, Moise, era extrem de smerit» [Bamidbar, 12:3] – blând și îndelung răbdător [Bamidbar, 12:3, comentariul lui Rași], ceea ce înseamnă că a tolerat josnicia într-o măsură care este mai mare decât nimic.

Aceasta este ceea ce se înțelege prin faptul că Adam HaRishon a mâncat din Pomul Vieții înainte de păcatul său și a rămas în perfecțiune, dar nu a putut avansa dincolo de nivelul la care se afla, deoarece nu simțea nicio lipsă în starea sa. Și, bineînțeles, nu a putut revela toate numele sfinte. Prin urmare, «Lucrarea Lui este înfricoșătoare pentru oameni» [Psalmul 66:5] l-a făcut să mănânce din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Și din cauza acestui păcat, toate luminile s-au îndepărtat de el. Și, automat, a fost forțat să-și înceapă din nou lucrarea.

Și Scriptura vorbește despre aceasta: el a fost «alungat din Grădina Edenului». Pentru că, dacă ar mânca din Pomul Vieții, ar «trăi pentru totdeauna». Aceasta semnifică cele mai intime părți ale lumilor. Și acolo, dacă ar intra, ar rămâne pentru totdeauna. Adică, ar fi rămas din nou fără saroul său. Și pentru a putea revela în mod continuu numele sfinte, care sunt revelate prin corectarea binelui și a răului, el a fost obligat să mănânce din Pomul Cunoașterii.

Și e ca un om care vrea să-i dea prietenului său un butoi mare plin cu vin. Dar prietenul său are doar un pahar mic. Ce face? Își toarnă vin în paharul său mic. Și prietenul ia paharul acasă și îl toarnă. Apoi se întoarce cu paharul. Și îl umple din nou cu vin. Și se duce acasă din nou. Până când are toate butoaiele cu vin.

Am auzit și o altă parabolă despre doi prieteni, dintre care unul a devenit rege, iar celălalt era sărac și nevoiaș. A auzit că prietenul său devenise rege. Apoi cerșetorul s-a dus la prietenul său, regele, și i-a povestit despre situația sa dificilă. Și regele i-a dat o scrisoare către trezorier, astfel încât în două ore să poată primi câți bani dorea. Așa că cerșetorul a venit la vistierie cu o cutie mică. A intrat și a umplut cutia mică cu bani.

Și când a plecat, funcționarul a lovit cutia. Și apoi toți banii au căzut la pământ. Și așa a continuat în cerc. Și cerșetorul a strigat: de ce îi face asta? Și în cele din urmă, a spus: toți banii pe care i-ai luat până acum sunt ai tăi. Și acum ia-i pe toți. Căci nu aveai vase să iei destui bani din vistierie. Așa că a recurs la acest truc.